Caragiale redivivus sau Ce-a fost asta, nene Iancule?!

Pentru scena teatrala a zilelor noastre, marea provocare sta, poate, tocmai in raspunsul la intrebarea cum se face Caragiale pentru a reusi in fata unui public ce traieste in secolul videologiei, a accesibilului si a imediatului. Cu doi ani in urma, Teatrul National din Iasi aniversa 160 de ani de la nasterea autorului cu o montare la O noapte furtunoasa sub semnatura lui Alexandru Dabija, ce starnise reactii, la randu-le, nu mai putin „furtunoase”.

Iata ca inceputul de an 2014 il aduce din nou in atentia noastra, de data aceasta printr-un intertext – Onorabili in direct, debut in lumea dramaturgiei a lui Niculae Volovat. Ma bucura intentia curajoasa de revenire asupra umorului, a personajelor si a situatiilor echivoce pana la absurd din lumea lui Nenea Iancu, insa la fel de mult ma si intristeaza rezultatul final. Spectacolului i-au lipsit ritmul si nervul. Astfel ca doua ore de Caragiale intors pe toate partile, de miticisme si susanele nu mi-au parut ca ar fi innoit prin ceva peisajul pitoresc de ieri si de azi. Mai degraba mi-a dat impresia de saracie: de opinii, de atitudine, de semne vizuale, din care de multe ori teatru se hraneste. M-a incercat un sentiment frustrant, aproape, caci in tot acest timp nu am reusit sa rad. Si erau putini cei care radeau. Si nici nu stiu, nu mi-a fost clar, daca ar fi trebuit sa am de ce sa rad. Ce-a fost asta, Nene?...

Coborat printre noi, in familia lui Titel Economu zis si „Parascandal”, printre escrocheriile cotidiene, in televiziunea lui Muscateni (in treacat fie spus, jocurile de nume sunt, azi, total neinspirate), stilul vechiului dramaturg devine o strutocamila, cam dezarticulata, in care firul actiunii are de suferit in primul rand. Sigur, avocatul Volovat, familiarizat cu „galcevile” de data aceasta nationale, iar nu din Chioggia, are un atu in usurinta de a le pune pe hartie, insa de aici pana ca istorioarele suculente sa devina literatura mai e mult. Din aceasta pricina textul si, implicit, spectacolul, care mi-a parut ca nu a fost ajutat de regie defel, s-au diluat puternic. Folosindu-se de aceleasi trucuri prin care se anima intamplarile (cum sunt muzica live, filmarea si proiectia in direct, in combinatie cu traditionalele paruieli muieresti), regizorul Sorin Militaru ingroapa totul intr-un limbaj scenic „de lemn”. Am inteles aluzia lanului de porumb, singura priveliste spre exterior ce trimite, cu ironie, la imaginea unei intregi tari aflate intr-un enorm lan de porumb. Insa ideea nu e fructificata, iar efectul se topeste, inghitit de evenimentele din prim-plan.

Ce se intampla cu energia lui Militaru risipita intr-un comic cam confuz, intr-un grotesc care, in lipsa subtilitatii si a inducerii, se pierde la jumatatea drumului? De ce n-a fost exploatat absurdul despre care s-a tot vorbit prin trimiterile facute la teatrul lui Eugène Ionesco? Si de ce metafora turmentarii atent analizata in lucrari de specialitate (vezi captolul dedicat acestei teme de Bogdan Ulmu in Mic dictionar Caragiale sau cel al lui Mircea Iorgulescu in Marea trancaneala) ori intr-o fina abordare la nivel ideologic in varianta lui Dabija la Scrisoarea pierduta (Teatrul de Comedie, 2012)? Daca Sorin Militaru a venit adesea cu montari la texte indraznete (Sefele si Genocid sau Ficatul meu e fara rost de Werner Schwab, Ich bin Ofelia de Gertrud Fussenegger sau Casa Bernardei Alba de Frederico Garcia Lorca), atunci cum de nu a ajuns pana aici expresia tonica, dinamica si, uneori, intempestiva in care-si trateaza mizanscenele?

La nivel de intertextualitate, paralelele sunt cat se poate de evidente, la fel si distanta dintre secole: se traieste in lumea ziarelor, a tabloidelor mai precis, in lumea ecranului pe care totul este posibil si, mai ales, falsitatea, minciuna si spectacolul ieftin; apoi se vorbeste – mult si fara ca mesajul sa ajunga la destinatar –, se traieste instinctual si se intra cu mare usurinta in delir. Textul pune in valoare, in fond, toate locurile comune ale operei caragialesti, iar regia nu le mai puncteaza in plus. O problema insa se ridica atunci cand, lasand loc mult textului, ce nu reuseste decat sa repete figuri deja cunoscute, regia ajunge invizibila, unele scene lasand impresia ca sunt inca abia schitate.

Am admirat buna tratare a motivului scrisorii, poate singurul aspect care mi-a dat de gandit. Intr-adevar, nu mai avem de-a face cu o singura scrisoare, ci cu mormane de scrisori, asta si pentru ca lumea personajelor care se „racoresc” cu Ballantine’s si vorbesc la iPhone e una haotica unde prea multul nu e niciodata prea mult. Spectatorul asista la o inmultire treptata a scrisorilor: la inceput e doar una pentru care se agita Aladina, un fel de Zoe impacata cu propria-i caricatura; urmeaza o a doua scrisoare si-apoi reusim sa pierdem numarul. Santajul e inevitabil, iar depesele nu contenesc sa se arate. La final, saci de scrisori sunt ravasiti pe scena, determinand ca actul sortarii lor sa fie imposibil si, drept consecinta, devenind de neinteles. Nu se spune niciodata cu precizie ce contine scrisoarea, dat fiindca textul e mereu ocultat. Ceva se stie, toata lumea stie ceva, dar, de fapt, insasi informatia lipseste. Metafora e reusita si intretinuta de-a lungul spectacolului. Insa m-am intrebat fara incetare: de ce scrisori si nu stenograme?

Actorii si-au adunat intr-un fel fortele, dar n-au depasit media, cu toate ca in distributie exista nume de la care asteptarile sunt maxime. Simpatica, Pusa Darie in rolul menajerei face o compozitie in care insa nu i-au fost exploatate cele mai interesante resorturi, iar din nefericire personajul este si abandonat la mijlocul textului, in detrimentul unitatii acestuia. Batalia e pierduta si de triada Teo Corban (Titel Economu), Haruna Condurache (Aladina) si Livia Iorga (avocata Mandruta Veresteanu) care functioneaza numai la suprafata, cand prea ingrosat, cand abia simtit. Apreciez intentia Teatrului National de a colabora cu fortele proaspete ale scolii iesene de actorie, insa nici tinerii Andreea Lucaci (Tina), Alina Mandru (Clementina), Erica Moldovan (machieuza), nu aduc nimic nou, cu toate ca le-am vazut exceland in alte ocazii, fie in eleganta, fie in buf, fie in sensibilitate. Intepeniti in tipologia personajului, Ionut Cornila (consilierul Cucu), Horia Verives (Canton), Radu Homiceanu (Votau, copie a cetateanului turmentat) au slabe tresariri de veridicitate, sunt previzibili si, drept urmare, necredibili pe scena. Contantin Puscasu (profesorul Latinescu), intr-un rol cheie, din cate mi-a lasat impresia, repeta linia sigura pe care a reusit alta data, nepermitandu-si nici o variatiune de la partitura deja cunoscuta. Apoi Andreea Boboc, Irina Radutu Codreanu, Daniel Busuioc, Cosmin Panaite si Dumitru Nastrusnicu, aparitii episodice, interpretand personaje care mai mult aglomereaza spatiul din dorinta de a accentua izbitoarea asemanare intre onorabilii de acum si cei de ieri, sunt pusi in situatia de a nu-si gasi locul sau de a da totul pentru o simpla aparitie. Incercand sa anime atmosfera, „formatia de manele” – caci n-ar fi fost completa reteta fara acestea – ii are in componenta pe actorii Diana Roman si Cosmin Maxim si pe acordeonistul Bogdan Balta.

In ceea ce priveste scenografia, conceputa de Cristian Marin, as spune ca e clasica, placut aerisita, facilitand mai multe spatii de joc si echilibrand stanga cu dreapta. Cu toate acestea, ramane o enigma closetul de care nu se atinge nimeni, decat Aladina pret de doua secunde, altfel inutil pe scena. Plat din punct de vedere al light designului, spectacolul e lipsit de vraja sub acest aspect.

Onorabili in direct se inscrie, insa fara prea mult succes, in fenomenul „Caragiale recidivus” si care mi-a subliniat inca odata ca textele de la sfarsitul secolului al XIX-lea nu sufera nicidecum in desuetudine si ca, asa, in starea lor conservata, spun inca foarte mult. Mai mult decat actualizarile fortate. In trecut, initiatorul „Moftului roman” cugeta: „Intrebarea nu este daca se fac piese bune, ci daca se fac bine piesele”. Ce-si vor fi raspunzand la aceasta remarca artistii nostri? Dar spectatorul?