Un vis devenit realitate - Classix Festival 2020

Dragos Andrei Cantea este cel care a avut curajul sa viseze! Iar acum isi traieste visul, devenind el insusi un model de reusita pentru tinerii muzicieni. Aceasta idee o gasim ipostaziata in unul din concertele festivalului – Visul american la doua piane, sustinut de nimeni altul decat Dragos Andrei Cantea si Valeria Lapsin – un alt muzician cu un potential promitator si cu o vointa de nestavilit. Practic aici descoperim punctele comune ale celor doi tineri interpreti: „incapatanarea” cu iz american de a reusi, talentul, munca, perseverenta si multe alte calitati, precum si acelasi mentor in persoana doamnei lector univ. dr. Ioana Stanescu, cea care, pe langa crearea conturului profesional, le-a insuflat cu rabdare cultul pentru profesionalism, pasiune si dedicatie.

Asadar, cea de-a cincea zi a festivalului Classix se anunta a fi promitatoare, avandu-i ca protagonisti pe cei doi artisti formati la Iasi, care au pregatit un spectacol muzical ca-n filme, indemnandu-ne sa pasim cu incredere pe taramurile jazz-ului si a musical-ului hollywood-ian.

Dragos Andrei Cantea este un pianist cu o personalitate aparte. Inca din perioada studiilor preuniversitare, universitare si masterale pe care le-a urmat sub atenta obladuire a doamnei lector univ. dr. Ioana Stanescu, s-a remarcat prin abilitatea de a gandi si a actiona intr-o maniera unica. A sustinut recitaluri solistice in principalele centre culturale din tara (Iasi, Bucuresti, Timisoara, Cluj, Brasov), iar in 2013 a interpretat concertul pentru pian de Edvard Grieg alaturi de orchestra simfonica a Universitatii Nationale de Arte „George Enescu” din Iasi.

Toate aceste experiente l-au determinat sa-si descopere predilectia pentru muzica de camera, dovada fiind si aparitia cvartetului cu pian Caudella, al carui fondator este. Complexitatea personalitatii lui se remarca si prin apetenta deosebita fata de latura stiintifica a muzicii, urmand si un doctorat sub indrumarea maestrului formatiei camerale VOCES, prof. univ. dr. Dan Prelipcean. Creativitatea, ambitia si perseverenta l-au impulsionat sa-si continue studiile la nivel international, la Academia Norvegiana de Muzica din Oslo, unde din 2017 este masterand avansat la clasa profesorilor Håvard Gimse si Kathryn Stott. In anul 2020 descoperim si o latura manageriala a interpretului, care devine fondatorul si directorul artistic al festivalului Classix.

Valeria Lapsin este o pianista care se remarca prin delicatete, rafinament si foarte mult bun simt. La toate acestea, in momentul in care urca pe scena se adauga un echilibru intre emotie si rigoare. Fiind o persoana deosebit de emotiva, Valeria a reusit sa gasesca acel raport ideal dintre afect si interpretarea unei partituri, printr-o constanta autodisciplina, dorinta de a se autodepasi, motivatie de munca si de reusita. Originara din Republica Moldova, a urmat studiile de licenta iar in prezent si de master in cadrul conservatorului iesean, la clasa doamnei lector univ. dr. Ioana Stanescu. A obtinut mai multe premii si distinctii, a sustinut numeroase recitaluri solo si camerale, manifestand o permanenta dorinta de perfectionare si evolutie. Astfel in 2017 a studiat temporar la conservatorul din Cagliari, iar in perioada 2018 – 2019, a devenit bursiera la SoNoRo Interferente. O incununare a muncii si consecventei sale vine in anul 2018, cand este invitata ca pianist colaborator la sectia de violoncel a Concursului International „George Enescu” si in 2019, cand este selectata ca beneficiar al programului „Tinere Talente” desfasurat sub egida Fundatiei Principesa Margareta a Romaniei. In prezent studiaza la Freiburg (Germania), unde a obtinut o bursa la Hochschule für Musik la clasa profesorului Tilman Krämer.

Romeo si Julietta – american style

Pianul este instrumentul care permite suprapunerea mai multor planuri sonore simultan, ceea ce ofera o disponibilitate mai mare pentru transpunerea lucrarilor orchestrale. Cu atat mai generoasa este sonoritatea unica creata de alaturarea a doua piane, ca in cazul acestui recital. In prima parte am realizat o intruziune in lumea musical-ului american prin Dansurile simfonice din West Side Story de Leonard Bernstein.

Personalitate cu multiple valente – compozitor, dirijor si profesor, Leonard Bernstein a contribuit mult la crearea, promovarea si evolutia fenomenului muzical de factura clasica din secolul XX. Alaturi de prietenii sai, coregraful Jerome Robbins si libretistul Arthur Laurents si-a propus sa ofere publicului o adaptare moderna muzicala a tragediei Romeo si Julieta, de William Shakespeare. Astfel, in anul 1957 a luat nastere vestitul musical West Side Story, care pastreaza ideea de baza a intrigii tragediei scriitorului britanic, descriind de aceasta data tensiunile si rivalitatea sociala dintre doua gasti newyorkeze. Din punct de vedere muzical de dezvaluie asocierea a doua traditii distincte. Descoperim ansambluri vocale complexe si ideea de leitmotiv, preluate din specificul genurilor muzicale clasice, la care se adauga elemente noi, precum ritmurile de jazz, timbruri si figuratii latino. In 1961 compozitorul selecteaza din acest musical noua sectiuni pe care le reorganizeaza intr-o forma noua, ghidandu-se dupa rationament melodic si creeaza suita Dansuri Simfonice.

Dragos si Valeria au interpretat versiunea compozitorului american John Musto, care in anul 1998 a realizat aranjamentul suitei pentru doua piane. Fiind vorba de o partitura programatica, muzica este sugestiva si fara a cunoaste povestea din West Side Story. Pe parcursul celor noua parti – I. Prolog (Allegro moderato), II. Somewhere (Adagio), III. Scherzo (Vivace e leggero), IV. Mambo (Meno Presto), V. Cha-cha (Andantino con grazia), VI. Meeting scene (Meno mosso), VII. Cool Fugue (Allegretto), VIII. Rumble (Molto allegro), IX. Finale (Adagio) – protagonistii ne-au purtat pe ritmuri diverse, dupa cum ne sugereaza si titlurile mai multor miscari, transpunandu-ne intr-o frumoasa poveste romantica americana cu momente conflictuale, dans, emotie – intr-un cuvant – viata.

Desi au la activ numeroase concerte, recitaluri atat in tara cat si in strainatate, sarcina celor doi interpreti nu a fost deloc usoara, intrucat acest gen de muzica impune din start anumite dificultati. In primul rand aranjamentul presupune, mai mult sau mai putin, reductia unei partituri de orchestra, implicit, simultaneitatea mai multor planuri sonore. Pe de alta parte, cei doi pianisti cu experienta vasta se afla in ipostaza de a canta impreuna, in situatia in care, de obicei canta singuri, ca solisti sau in cadrul unor ansambluri ce implica instrumente cu diferite timbralitati. La toate acestea se adauga un nou stil interpretativ, pentru cei doi solisti care au beneficiat de o educatie muzicala preponderent de factura clasica. Intr-adevar, o provocare deosebita careia i-au facut fata cu brio datorita pregatirii temeinice de care au dat dovada, fapt ce a dus la o sincronizare perfecta in ceea ce priveste maniera de interpretare si de a simti muzica.

Inca din Prolog, Dragos si Valeria au creat o atmosfera cu tenta holiwood-iana asumandu-si nu doar rolul de solisti, ci si de actori/naratori oferind publicului o interpretare dezinvolta cu insertii sonore surprinzatoare, precum acele pocnete din degete menite parca sa amplifice suspansul si intriga. In spatele tuturor acestor efecte si mijloace de expresie artistica am putut observa o stapanire de sine, luciditate si concentrare a celor doi pianisti, pentru care preocuparea de baza ramanea a fi muzica. Acest prim moment s-a remarcat printr-o dramaturgie deosebita a dinamicii, trasand sonor principalele momente de izbucnire a conflictelor prin atacuri in forte sau pauze deosebit de sugestive. Pasaje complexe, precum momentele de poliritmie dintre cele doua piane nu au pus probleme interpretilor, acestia reusind sa comunice eficient pe parcursul intregului recital.

Partea a II-a, Somewhere, vizibil contrastanta fata de Prolog, creeaza o atmosfera de reverie. Aici am surprins delicatetea touché-ului celor doi pianisti, precum si capacitatea de a parcurge gradat o paleta larga de nuante, contribuind la intentia plastica a compozitorului. Din nou am observat o echilibrare a intensitatii dintre cele doua piane. In partea a III-a, Scherzo, tema anterioara „imbraca” ritmuri vii ce culmineaza in Mambo – urmatoarea miscare, ce mentine dinamica anterioara, la care se adauga un caracter ritmico-melodic agresiv, in conformitate cu programul prestabilit de autor. Aici protagonistii au venit si cu un suport vocal, strigand la unison „mambo”, dinamizand astfel partitura si oferindu-i un plus de culoare.

Urmatoarele doua parti, Cha-cha si Meeting scene sunt dedicate celor doi indragostiti care provin din lumi diferite, conform modelului tragediei shakespeariene. Pe usoare ritmuri de dans, in tempo asezat, cu nuante mici, Dragos si Valeria au redat aceasta scena in culori jucause si diafane, menite parca sa sugereze flirtul dintre Tony si Maria. De aici si pana la final, este prezent acel swing specific jazz-ului, care variaza ca tempo, in functie de specificul fiecarei parti. In Cool Fugue si Rumble este culminatia intregii suite. In tempo energic, cu sonoritati stridente, pianistii contureaza din punct de vedere muzical, lupta dintre cele doua gasti, pastrand swing-ul, dar nu si caracterul. Dramaturgia se desfasoara in nuante forte, cu atacuri percutante, punand la incercare sincronicitatea interpretilor, care nu se dezmint nici de aceasta data, creand o atmosfera coplesitoare din punct de vedere auditiv.

Finale incheie povestea intr-o nota melancolica, unde predomina cantabilitatea asigurata de un legato permanent, de utilizarea pedalei. Cu toate acestea, sesizam o oarecare asprime a acordurilor din registrul acut, care, desi in piano, suna usor percutant, insinuand parca durerea, regretul din sufletul Mariei.

De remarcat este ca Dragos si Valeria au intruchipat intr-un mod original celebrele personaje Romeo si Julieta, care, spre deosebire de tragedia shakespeariana, au avut un final fericit, judecand dupa incantarea si aplauzele publicului.

Porgy si Bess

In cea de-a doua parte a recitalului, protagonistii serii ne-au transpus in minunata opera a lui Gershwin, Porgy si Bess ilustrand o veritabila suita-fantezie pianistica de virtuozitate al carui aranjament ii apartine compozitorului si pianistului australian, Percy Grainger.

George Gershwin a fost un compozitor american al carui geniu i-a fost recunoscut inca de la o varsta frageda. Un adevarat „Schubert american”, dupa cum ii placea sa afirme despre el, a compus si muzica clasica, dar ramane in istorie in special datorita creatiilor de jazz. In 1933, alaturi de fratele sau Ira Gershwin, isi propune un proiect indraznet, realizand opera populara muzicala (opera folk) Porgy si Bess inspirata din viata sociala afro-americane. Partitura contine arii care in timp au devenit cantece de mare popularitate.

In cadrul acestui recital am audiat un aranjament clasic pentru doua piane realizat de Percy Grainger, ce insumeaza noua dintre cele mai iubite momente din opera lui Gershwin: My Man’s Gone Now; It Ain’t Necessarly; Clara, Don’t You Be Down-Hearted; Summertime; Oh, I Can’t Sit Down; Bess, You is my woman Now; Oh, I Got Plenty of Nothing; Oh Lawd, I’m On my Way.

Dragos si Valeria ne-au introdus intr-o calatorie fantastica in stil jazz, purtandu-ne de la ritmuri suave, linistite la cele mai dinamice si inflacarate, specifice muzicii populare afro-americane. A fost un adevarat deliciu pentru spectatori sa urmareasca transfigurarea celor doi protagonisti in momentul in care treceau de la o piesa la alta, ei devenind expresia a ceea ce doreau sa transpuna muzical. O culoare aparte, usor impresionista a avut-o piesa Clara, Don’t You Be Down-Hearted care ia nastere dintr-o panza sonora construita pe octavele paralele ale tricordiei do-re-mi, peste care treptat se dezvolta linia melodica generata de saltul de cvarta perfecta, in sens ascendent sau descendent, ce se repeta, in registre diferite, ca un soi de dialog construit pe principiul intrebare-raspuns.

Caracterul dansant a fost surprins si redat cu expresivitate in piesa Oh, I Can’t Sit Down, in timp ce piesa Bess, You is my woman Now a sunat ca o veritabila declaratie de dragoste cu prezenta tuturor starilor pe care le traieste un indragostit: de la inflacarare si patos, materializate pianistic prin atacuri vii si in forta, pana la cele mai fine atingeri ale claviaturii, percepute auditiv ca adevarate mangaieri.

Nu au lipsit piesele de virtuozitate pe parcursul carora pianistii s-au dezlantuit ca intr-un adevarat tur de forta. Ne referim la ultimele doua melodii – Oh, I Got Plenty of Nothing si Oh Lawd, I’m On my Way – care ne-au surprins printr-o textura sonora densa si complexa, dificila de redat din punct de vedere tehnic.

Concertul s-a incheiat intr-o nota melancolica si de reverie sub acordurile dulci ale melodiei Summertime, pe care cei doi protagonisti au interpretat-o din nou, in urma cererii unui bis din partea publicului. Pe langa profesionalismul de care au dat dovada pe parcursul intregii seri, Dragos si Valeria, ca niste interpreti desavarsiti, ne-au surprins cu atentia la detalii, creand un cadru de spectacol parca desprins dintr-o scena de film. In mod discret ne-au sugerat atmosfera americana a anilor 1950 prin cateva accesorii, precum cele doua lampadare stilizate si tinuta vestimentara a Valeriei, cea care pentru o seara s-a transpus in pielea celor doua eroine ale lucrarilor interpretate: Maria (din West Side Story) si Bess (din Porgy si Bess).

O seara magica in care au primat stilul elevat, rafinamentul si bunul gust sub genericul festivalului Classix. Singurul regret este ca deocamdata trebuie sa depasim cateva etape in educarea spectatorului, cu privire la respectarea anumitor norme de conduita la un concert de asemenea anvergura. Si un alt neajuns, care poate fi trecut la capitolul „raul necesar”, este prezenta destul de activa in timpul spectacolului a fotografilor si cameramanilor, care, si ei la randul lor, avizi de perfectiune, doresc sa imortalizeze cele mai evocatoare imagini.

Articol aparut si pe http://revistaartaiasi.ro/?p=1310

Guest writer pentru acest articol drd. Aliona Paciurca.