Placebo cu Andreea Novac

Specificație (Andreea Novac): voi folosi în cele ce urmează cuvintele performance, performativ, performeri care nu există în limba română, ci sunt împrumutate din limba engleză, pe filiera performance art-ului. Informația despre ce este, cum a apărut și de ce este atât de larg folosit termenul de performance și derivatele sale (în arte vizuale, teatru, dans) este la un click distanță.

Stanca Jabenițan: Efectul Placebo este un termen utilizat în domeniul medical, pentru a desemna o substanță inactivă din punct de vedere chimic, dar care conduce la o îmbunătățire reală, cuantificabilă, fără bază într-un tratament real, a stării de sănătate a unui pacient. Pornind de la acest concept și aplicând principiul de bază de la care ai pornit în rezidență, acela al transformării, care a fost ”substanța inactivă” cu care ți-ai început căutarea?

Andreea Novac: Relația minte - corp este una veche, discutată, complicată și în continuă transformare. Și din păcate, încă, una în care corpul este pe plan secund. Deși lucrul acesta nu ne aduce niciun beneficiu. În urma castingului pe care l-am organizat la începutul rezidenței, mi-au rămas alături două interprete în care am intuit un tip de mișcare interioară, pe care am considerat-o bază potrivită pentru explorarea performativă pe care mi-o doream. Acesta a fost ingredientul Placebo cu care am pornit la drum. Eu traduc transformarea prin mișcare: acolo unde ceva se mișcă, lucrurile nu au cum să rămână la fel. Și folosind drept criteriu principal de selecție disponibilitatea de a se mișca mental și afectiv, primul nivel (și probabil cel mai important) a fost așezat. Alexandra și Beatrice răspundeau deja, aproape inconștient, necesității principale a acestui proiect: pentru că se aflau în perioade de mișcare (în plan afectiv), lucrul acesta avea să declanșeze și să propulseze organic procesul artistic.

Stanca Jabenițan: Etapa preliminară de cercetare a conținut adunarea de infomații pe baza unui chestionar creat de tine (materiale-experiență) și un atelier casting în care ți-ai ales participanții cu care ai condus căutarea; la ce calități ești atentă în momentul în care îți alegi performerii cu care colaborezi? (calitățile) sunt proiecții ale propriilor tale calități? Sau e vorba de o dinamică de energii? Sau orientarea e spre altceva.

Andreea Novac: La ce calități sunt atentă. Aș vrea să spun că aleg interpreții în funcție de nevoile spectacolului, dar de cele mai multe ori, când încep un proces de lucru, habar nu am unde mă va duce. Am niște idei despre ce aș vrea să fie, dar nu am certitudini. Nu sunt un coregraf care vede dinainte spectacolul, ci îl contruiesc din aproape în aproape. De multe ori pentru interpreți modul acesta de a funcționa este ușor debusolant, nu au pământ ferm sub picioare. Nu au cum să vadă în mintea mea, nu știu dacă sunt pe calea cea bună în ceea ce fac, nu știu dacă voi păstra sau nu materialele de mișcare pe care le construiesc. Tocmai de aceea printre calitățile principale la care mă uit sunt răbdarea, posibilitatea de a gestiona disconfortul, putința de a naviga instabilitatea, de a schimba/ se schimba în interiorul unei aceleiași propuneri performative. Mă uit iarăși la capacitatea de a analiza situația în care se află și de a o manevra, de a o întoarce pe mai multe părți. Îmi place să lucrez cu interpreți care se bazează pe aptitudinile lor, dar nu bat drumurile verificate și sigure, nu se salvează și cu cei care sunt dispuși (mai ales mental) să meargă împreună cu mine. Pentru că știu că nu le este întotdeauna ușor, îi însoțesc în permanență. Tocmai de aceea încrederea și asumarea sunt alți doi factori importanti în procesul artistic pe care îl propun.

Proiecții ale calităților mele. Iarăși aș zice că nu, dar cred că da. În ce mă privește un proces de lucru nu este niciodată despre mine, ci despre dinamica dintre noi, cei dinăuntrul lui. Când încep să lucrez la un spectacol nou, încep cu un set up mental care se bazează pe curiorizate și disponibilitate. Pe acestea le cer și oamenilor cu care voi colabora. Și încerc să le cultiv permanent în ei și în mine.

Energie pare un termen woodoo si prea larg, toată lumea îl pricepe, dar fiecare în mod diferit. Sunt sensibilă, da, la energie, prin care de fapt înțeleg un conglomerat de aspecte: curgere, contaminare, intensitate, dinamică, felul în care adresezi corpul, intenții, etc. I-aș zice mai degrabă partea nevăzută a unui spectacol, ceea ce este invizibil și care pentru mine este mai important decât ceea ce se vede. Sau, ca să fiu și mai clară, ceea ce se vede este construit pe/din ceea ce nu se vede.

S. J.: În echipa de cercetare din rezidență au făcut parte un om pasionat de dans, un coregraf și un muzician. Care au fost primele instrumente de dialog? Cum te-ai raportat la fiecare membru al echipei?

Andreea Novac: Sunt mare amatoare de procese de lucru, aș vrea să nu se încheie niciodată și le consider mereu o provocare (acest cuvant!). Pentru că nu fac foarte multe spectacole, îmi doresc luxul de a nu știi, de a căuta și de a găsi. Asta mă stimulează, așa îmi mențin entuziasmul și plăcerea în lucru. Jumătate din munca unui coregraf cred că ține de a înțelege oamenii care îi stau în față și de a reuși să ajungă la ei și de a-i conduce acolo unde are nevoie, fără a se așeza deasupra lor ci mai degrabă venind în a-i susține. Cu Alexandra mi-a fost relativ ușor să lucrez, pentru că este over achiver, și se aruncă cu capul înainte. Cu Beatrice vorbeam aproximativ aceeași limbă și îi simțeam mintea de coregraf, deci lucrurile au mers destul de lin. Cu Eduard, am avut un click instant. Am mai zis și o să o mai repet, Eduard are o intuiție a mișcării cum rar am întâlnit, îmi pare un muzician care trebuie să lucreze cu dansatori și performeri.

S.J.: Cum arăta spațiul comun dintre tine și colaboratorii tăi din rezidență?

Andreea Novac: Contextul de lucru este, atunci când auspiciile sunt bune (nu sunt mereu), un context împărtășit. Încerc să îmi explic și să îmi argumentez alegerile, pentru că am nevoie ca procesul artistic să fie deschis și colaborativ. Creez spațiu pentru fiecare, țin la inputul personal, discut opțiunile, ascult sugestiile. Sunt un coregraf care mizează pe interpreți și colaboratori în a face sau desface un spectacol și le dau această putere/ piatră de moară (depinde cum te uiți la ea). A nu se înțelege că îi las singuri și descoperiți. În general construiesc o structură stabilă, în care există spațiu de manevră. De multe ori, spectacolul devine despre asta - o structură în care ne mișcăm împreună (idei, corp, sunet, imagine, etc).

S. J.: Ce înseamnă pentru tine ochii și prezența?

Andreea Novac: Pentru că majoritatea spectacolelor pe care le fac au o componentă participativă implicită, privirea devine un factor important în comunicarea cu publicul. Construiesc mereu adresând publicul, interpreții nu întruchipează personaje, sunt ei într-un context performativ iar fața și privirea dau coerență interioară spectacolului. Prezența o înțeleg ca pe un tip de asumare performativă, un fel de a înțelege ceea ce faci, de a lucra activ cu toate mediile/ instrumentele de care dispui, de a construi și prezenta un tip de a fi/de a sta/ de a te mișca pe scenă, care se modulează în funcție de necesitățile particulare ale fiecărui spectacol.

S.J.: Cum se traduce pentru tine relația dintre gând-cuvânt-mișcare-sunet? (sau poate relația mai potrivită este spațiu-corp-prezență?)

Andreea Novac: La întrebarea acesta se răspunde printr-o lucrare de doctorat  Sunt un artist care lucrează cu corpuri în mișcare, cuvântul cheie aici fiind corpuri. Corpul îl înțeleg ca întreg - adică și voce și sunet și gând și emoție (și acesta este o perspectivă simplificată). Îmi place să mă folosesc de tot ceea ce știm și putem face, fără a mă cantona prea mult în faptul că mă numesc coregraf, deci ar trebui să arăt doar mișcare. Și mizez, în relație cu corpul, nu doar pe potențialul său formal ci pe integralitatea lui, mai ales că vocea (sunet/cuvânt) este tot parte din corp și este tot mișcare (fizică, emoțională, ideatică). Gândul în ceea ce propun eu se traduce mai puțin în sens (de descifrat) și mai mult în cum fac ca anumite lucruri să apară și să se exprime.

S. J.: Cum se crează pentru tine narațiunea, cum intervin sensurile date de creier în discursul scenic (pentru tine ca spectator)?

Andreea Novac: Am făcut foarte puține spectacole narative, mai ales la începuturile mele artistice. Acum mă interesează alte lucruri în relație cu coregrafia și mișcarea. Publicul nu prea găsește narațiune (în sens de desfășurare logică, cauzală) în spectacolele mele. Cred că receptarea artistică se face pe mai multe paliere concomitent. Istoric vorbind, obișnuința de a privi cu creierul, este normală și justificată. Ceea ce le propun însă spectactorilor care vin la întâlnire cu ceea ce fac este un fel de a coborî din cap în corp. Și aceasta înseamnă că le solicit un alt tip de a privi. Iar din perspectiva spectactorului, încerc să practic ceea ce predic. Merg cu convenția instituită de artist, sunt un spectator curios și rabdător. Nu mă duc să văd ceva anume, mă duc să văd și să mă întâlnesc cu ceea ce nu cunosc încă.

S. J.: Ce însemnă corpul pentru tine? (știu că vine frecvent întrebarea asta pentru tine)

Andreea Novac: Din nou, o lucrare de doctorat. Este imens corpul. Imens. Este punctul zero, este în tot, peste tot, comportă atâta complexitate, încât pare inepuizabil. Oriunde te uiți (religie, medicină, psihologie, antropologie, sociologie, filosofie, etc) îl vei găsi. Îmi pare rău că nu suntem mai conștienți de el și potențialul său (personal, artistic, social, politic). Este un spațiu, un mediu, un vector, un conductor, un recipient, etc. Uneori poate deveni un instrument (dar eu sunt departe de a instrumentaliza și supune corpul pe scenă).

S.J.: Te invit să faci o scurtă analiză asupra ceea ce ți-ai propus (cu ce instrumente ți-ai propus să lucrezi, în ce s-au transformat ele, dacă s-au transformat, ce a adus dialogul cu echipa creativă) și la ce rezultat ai ajuns.

Andreea Novac: Mi-am propus să întâlnesc oameni, idei și feluri de a face. S-a întâmplat asta. Și pornind de la întâlnirea cu echipa artistică am încercat diverse modalități de a construi material de mișcare, sunet, atmosferă și afect. Mi-e greu acum să îmi amintesc în amănunt cercetarea de anul trecut. Am lucrat destul de mult cu modalitați de a transforma un parcurs interior cu efecte vizibile în exterior. Am lucrat cu dinamici diferite, cu posibilități de a modula ceea ce se vede, cu translarea unui conținut abstract în unul personal, concret. Mi-am dorit mult ca Eduard (sound design) să fie la egalitate cu Beatrice și Alexandra (interpretare), nu un suport pentru dans, ci să îl influențeze activ, să îl direcționeze, completeze sau să îl deturneze. Spectacolul îl percepem în totalitatea lui, ceea ce mie îmi permite să manevrez subtil mediile care îl construiesc. Din punctul meu de vedere, în prezentarea de la finalul rezidenței, două lucruri erau evidente: relația dintre sunet și mișcare și interacțiunea lor creativă și modulațiile scenice ale unor principii de mișcare cu miza transformativă.

S. J.: Este nevoie de un astfel de proces de căutare (rezidență de creație) în parcursul unui artist? Ce a însemnat pentru tine rezidența Placebo?

Andreea Novac: Nevoie este un cuvânt care surprinde perfect semnificația unei rezidențe de creație. Toți artiștii au nevoie de un spațiu (temporal și fizic) în care să cerceteze, să își verifice sau confrunte perspectivele. Este cel mai sănătos mod de a costrui un spectacol. Din păcate economia în care trăim se centrează mai ales în a produce și mai puțin în a căuta/cerceta. Iar lucrul acesta se vede în calitatea produsului artistic. Rezidențele de creație trebuie să devină o normalitate în ecosistemul artistic.  Am fost norocoasă și privilegiată din punctul acesta de vedere. Cu puține excepții, spectacolele pe care le-am construit peste ani au beneficiat de astfel de contexte. Uneori am trecut prin câte două sau trei rezidențe pentru un singur spectacol. Alteori, atunci când nu au existat, le-am provocat conștient. Am scris proiecte în care rezidențele de cercetare au fost o prioritate.  Și revenind la Placebo, sper ca ele să continue și să se extindă. Pentru că, mai ales pentru artiștii independenți, a face un singur lucru, a-și concentra energia și gândurile într-un singur sens, reprezintă un lux. Și în măsura în care producătorii/autoritățile finanțatoare vor înțelege îndeaproape procesul și demersul artistic, sper ca acest lucru să se schimbe.

Producător: Teatru FIX/ Coordonator rezidență, coregraf: Andreea Novac/ Asistent: Stanca Jabenițan/ Performeri: Alexandra Vieru, Beatrice Veronica Volbea, Eduard Draude/ Compoziție și producție audio: Eduard Draude de la Avangarda Deschisă/ Montaj Video: Andrei Botnaru/ Operator video: Radu Marțin/ Documentare foto-video: Mălina Moncea

Producția What we are today will change tomorrow*** ”este un party fără a fi într-un club, o transă fară a folosi hipnoza, este mișcare continuă din toate încheieturile, pe nivele și în registre diferite. El continuă linia preocupărilor mele din ultimii ani, preocupări traduse mai puțin în a face/performa și mai mult în a transforma sau în a schimba verbele care stau între scenă și public. Un spectacol nonșalant, cool, ușor provocator și voit încetinit, în care mi-ar fi plăcut să fiu pe scenă.” (Andreea Novac)

Stanca Jabenițan: Ce este What we are today will change tomorrow? Cum l-ai încadra în termeni spectaculari?

Andreea Novac: Eu numesc What we are today will change tomorrow spectacol. Asta pentru că este așezat pe o scenă de teatru, mixează medii (corp, sunet, vizual), se supune unei convenții general acceptate. Înțeleg nevoia de a așeza și delimita stilistic un discurs artistic, însă de o grămadă de timp deja a încadra o propunere artistică într-o anumită arie nu mai prezintă interes. Este ca și cum ai spune că nu vezi decât o singură culoare, recunoști doar un gust, reacționezi doar la un singur miros. Nici viața noastră nu mai este atât de clar compartimentată. Granițele sunt fluide, iar a fi ceva anume (spectacol “pur” de dans, de teatru, etc) poate deveni limitativ. Este de datoria noastră, a artiștilor, să inventăm mereu contexte pentru ceea ce facem. Și apoi să le facilităm și explicităm către public. Și este de datoria publicului să ne provoace să ne reinventăm. Asta ne ține creativi și relevanți, și pe unii și pe alții.

Stanca Jabenițan: Este nevoie de o redefinire a conceptului de spectacol și a modului în care este el receptat astăzi?

Andreea Novac: Jocul cu convenția spectaculară clasică nu mai este o noutate de aproape un secol. Propunerile artistice s-au transformat tocmai pentru că au provocat status quo-ul. Asta nu înseamnă că negăm achizițiile istorice, nu înseamnă că trebuie să contestăm continuu, nici că trebuie să producem constant noutate. O astfel de gândire ne-ar arunca în niște nisipuri mișcătoare, în care probabil ne-am îneca. Însă, capitalizând pe ceea ce cunoaștem deja, putem merge mai departe. Dacă o artă nu respiră și nu se transformă, ea moare. În plus, nici măcar nu cred că reinventăm major convențiile. Doar ne uităm la ele din alte locuri, aplicăm alte filtre și alte lupe, cele care corespund intereselor și vremurilor pe care le traversăm.

Receptarea artistică ține cred de atitudinea cu care intri în sala de spectacol. Timpul este acum moneda principală de schimb între artist și public, tocmai de aceea caut în ceea ce văd calitate. Aici calitate se traduce în ce îmi face un spectacol, cum mă afectează, cum plec de la întâlnirea aceasta, ce produce el mai departe, am învățat/simțit/gândit altfel decât o fac în mod obișnuit? Nu înseamnă că mă aștept ca un spectacol să îmi schimbe viața (deși se poate întâmpla și asta), dar o modificare (în bine sau rău) trebuie să existe. Măcar atunci, pe loc sau câteva ore după. Altfel am pierdut timpul. Și aici nu mă refer neapărat la judecată de gust (mi-a plăcut sau nu). Au fost spectacole care mi-au displăcut profund, pe care le-am urât din rărunchi, dar de care nu m-am putut dezlipi ani de zile. Au fost spectacole teribile, dure, grotești, care m-au fascinat nu pentru estetica urâtului, ci pentru ceea ce citeam dincolo de ceea ce se vede. Au fost spectacole din care nu am înțeles absolut nimic pe moment, dar care au căpătat sens ani mai tărziu. Există, în spectacolele bune, oricare le-ar fi forma, un dincolo, pe care îl intuim. Și ține de felul în care cade în noi spectacolul. 

Stanca Jabenițan: De la ce pornești când construiești un spectacol? cu ce așteptări lucrezi la început?

Andreea Novac: Nu am așteptări când încep să lucrez. Plec de la ceva care mă preocupă și încerc să mă uit la acel ceva din unghiuri diferite. Este o mare de posibilități acolo, toate la fel de valabile și interesante. Mă entuzismez și mă îndragostesc de idei. Apoi înaintând în lucru, pentru că încep să existe tot felul de presiuni (umane, de producție, temporale, etc) trebuie să aleg, să îngustez și să direcționez. Modulez, transform, așez în formă, etc. Finalul, premiera spectacolului, este cel mai chinuitor moment pentru mine. Pentru că nu mai am control, dar continuă să mă consume.

S. J.: Ce este un limbaj corporal pentru tine și cum se poate crea el? Poate determina el expansiunea și contracția timpului?

Andreea Novac: Limbajul corporal (diferit de cel non verbal) este cel pe care îl construiesc voluntar și care translează conținuturile pe care vreau să le fac vizibile. Și mai simplu, este felul în care construiesc artificial corpul și mișcarea, pentru ca ele să producă efectele pe care le vizez în spectacol. Condus corect, el poate crea orice tip de efect/afect dorim. Și mai ales pus în legătură cu celelalte medii din spectacol, da, poate produce inclusiv senzația de dilatare a timpului. Dar asta reprezintă doar ce am vizat eu în spectacol. Posibilitățile sunt infinite.

S. J.: Compoziția în timp real ce set de instrumente performative presupune și care sunt ”verbele” între performeri și public?

Andreea Novac: Compoziția în timp real cere un set de aptitudini performative care se exersează în timp și, așa cum îi zice și numele, se referă la a compune în timp real cu tot ceea ce există pe scenă. Nu aș putea să fac o listă de instrumente, căci nu sunt doar unele. Real Time Composition se referă la felul în care propui situații scenice, le dezvolți, le conduci, etc. Implică un loop între intenție/gând și forma sa vizibilă, între ceea ce faci și cum transformă acest lucru percepția generală, cum modulezi aceste transformări. Cum înțelegi situații și cum te aplici lor. Cum conduci interior și exterior ceea ce se vede. Etc, etc, etc. Verbele care stau între public și scenă sunt diferite de la artist la artist. Și este bine să fie așa. În ce mă privește, în ultimii ani am tranzitat de la a arata către a transforma. Și asta se aplică și interpreților și publicului.

S. J.: Cum ai văzut parcursul de la rezidență la producție? Cât de relevant este un proces de rezidență în crearea unui spectacol/performance?

Andreea Novac: Ceea ce se vede acum pe scenă este absolut diferit de ceea ce s-a văzut în prezentarea rezidenței. Asta și pentru că echipa artistică s-a modificat, iar eu am funcționat spre un alt tip de produs. Ziceam și mai sus că etapa de rezidență ar trebui să existe premergător oricărui spectacol. Ele nu sunt mereu atât de clar delimitate, nici nu se află la o distanță temporală atât de mare (în cazul nostru de un an și ceva). Dar uneori iată, timpul funcționează în favoarea spectacolului.

S. J.: Consideri că este nevoie în Iași de spații de cercetare pentru artele performative?

Andreea Novac: Gustul pentru cercetare (și la artiști și la public) se educă în timp. În măsura în care ieșim din logica prezentărilor cantitative și intrăm în cea calitativă, spațiile/ contextele de cercetare sunt o necesitate. Artiștii au nevoie să experimenteze. Atenție, experimentul nu este bau bau-ul spectacolului. Nu înseamnă că facem lucruri ciudate, neobișnuite, greu de receptat. Înseamnă că avem vreme să rostogolim idei fără să ne agațăm de prima care ne pare potrivită. Înseamnă că avem timp să ne întâlnim real într-un proces cu alți oameni și alte idei, că putem argumenta și contra aurgumenta, că intrăm în adâncimile lucrurilor care ne interesează și ne preocupă. Există o metaforă frumoasă despre artist ca stând la marginea lumii. Asta înseamnă că el vede și ceea ce există deja și ceea ce există dincolo de graniță, dar încă nu a trecut în vizibil. Căutarea aceasta de a aduce în lumină ceea ce există dincolo de granița lumii reprezintă în perspectiva mea cercetarea artistică și, pe cale de consecință, spectacolul ce îi urmează.

Producător: Teatru FiX/ Coregrafie și text: Andreea Novac/ Performeri: Alice Veliche, Alexandra Vieru, Alexandru Radu/ Sound desginer: Eduard Draude/ Video artist: Călin Pîrîială/ Videograf: Andrei Ignia

*Guestwriter pentru acest articol este Stanca Jabenițan.