Dorin Dobrincu, istoric iesean (partea a II-a)

AI: Acum 2 ani, un regizor roman din noul val a fost selectat la Festivalul de Film de la Berlin cu filmul „Portretul luptatorului la tinerete”. Din cauza identitatii politice a personajului principal, Ion Gavrila Ogoranu, citeva asociatii evreiesti din Romania au sanctionat prezenta unui astfel de film la Berlin, stirnind un val de articole in presa internationala. Exista o suma de eroi din perioada comunista de care ar trebui sa ne ferim in a-i elogia?

DD: Romania are, ca mai toate tarile din regiune, o problema cu trecutul sau. Intr-o societate iesita din totalitarism acum 22 de ani se pune inca – si am toate datele sa cred sa se va pune inca multa vreme – problema trecutului recuperabil. Este un fapt bine cunoscut ca noi avem o problema atat cu trecutul dominat de ideologii si regimuri politice de extrema dreapta (1938-1944), dar si cu trecutul dominat de comunism (1948-1989, plus interregnul 1944-1947).

Exista un deficit de cunoastere si de asumare institutionala a trecutului incomod. Vedem institutii publice care afiseaza fara nici un fel de explicatii - care in nu putine cazuri ar fi necesare! – portretele oficiale celor care le-au stat in frunte. Aceasta este situatia, spre exemplu, la Ministerul Administratiei si Internelor, unde alaturi de figurile ministrilor liberali sau conservatori dinainte de primul razboi mondial sau de cele ale celor de diferite nuante din perioada interbelica sunt expuse tablourile ministrilor comunisti, spre exemplu Teohari Georgescu, Alexandru Draghici sau Pavel Stefan, cu un rol major in represiunile carora le-au cazut victime mii si mii de oameni in aceasta tara. Sau cazul lui Mihai Chitac, implicat ca general ceausist in reprimarea revolutiei de la Timisoara, in decembrie 1989, rasplatit ulterior de Ion Iliescu cu functia de ministru de Interne, calitate in care a jucat un rol important in reprimarea fenomenului Piata Universitatii, in iunie 1990, pentru care ulterior a si fost judecat si condamnat. In alte institutii (inclusiv pe site-urile oficiale), spre exemplu la Jandarmeria Romana, sunt expuse tablourile unor generali care au jucat si ei un rol fie in exterminarea evreilor in timpul celui de-al doilea razboi mondial, fie in reprimarea partizanilor anticomunisti sau a taranilor care se opuneau cotelor aberante ori colectivizarii.

Nu este cu mult diferita nici situatia de la Ministerul Afacerilor Externe. In galeria ministrilor care au condus aceasta institutie nu este expus tabloul lui Mihai Antonescu, detinator al acestui portofoliu intre 1941-1944, judecat, condamnat la moarte si executat in 1946 pentru crime de razboi. In schimb, sunt expuse toate portretele ministrilor din perioada comunista, fara nici o precizare, inclusiv al Anei Pauker, care a jucat un rol de prim plan in comunizarea Romaniei in anii 1944-1952, inclusiv in represiune (a se vedea colectivizarea agriculturii). Si toate acestea intr-un dispret inacceptabil fata de memoria victimelor diferitelor dictaturi. Si in pofida faptului ca in decembrie 2006 a existat o condamnare a regimului comunist ca ilegitim si criminal, prin vocea Presedintelui Romaniei, de la tribuna Parlamentului. Intr-o societate democratica nu exista istorie oficiala si e foarte bine ca s-a renuntat la asa ceva si la noi. Statul – care functioneaza prin institutii, iar acestea prin legi si oameni –, nu ar trebui sa-si permita sa oficializeze, fie si prin aranjamente fotografice si cronologice precum cele amintite, o istorie care pare a legitima intotdeauna puterea, indiferent de ideologie, de regim politic.

Productia lui Constantin Popescu, Portretul luptatorului la tinerete, este destul de exacta ca reconstituire istorica. Atat cat poate fi un film artistic. Insa productia aceasta merge, poate prin contagiune involuntara, exact pe aceeasi punere in scena pe care a urmat-o personajul principal in realitate, Ion Gavrila Ogoranu, in cartea sa memorialistica, Brazii se frang, dar nu se indoiesc. Ogoranu a descris acolo cu multe amanunte, in genere exact, ce au facut partizanii din grupul sau, fuga perpetua pentru a scapa din capcanele intinse de Securitate, ciocnirile cu detasamentele inarmate trimise impotriva lor, disperarea instalata pe masura ce numarul lor se rarea, in vreme ce sustinatorii lor erau depistati si arestati de Securitate, iar regimul comunist isi consolida puterea. Nimic insa despre angajamentul legionar declarat si cunoscut al sau si al majoritatii oamenilor sai. Pentru ca acest grup de rezistenta a avut o componenta preponderent legionara, asemeni altora, din alte parti ale tarii. (Chiar si in paranteza, trebuie sa mentionez ca au fost si multe grupuri ai caror membri fie au aderat la alte ideologii, fie nu au avut una in mod expres.)

Or, intr-o societate democratica nu poti face modele din niste oameni care, chiar daca s-au opus comunismului, au propagat la randul lor o ideologie totalitara. Cel putin nu fara a te astepta la reactii. Pentru cine inca mai are dubii, asta a fost legionarismul, o miscare politica avand o ideologie totalitara. Cum nu este acceptabil sa facem eroi din fostii comunisti, cu atat mai putin din ministri de Interne sau ofiteri de Securitate, nu putem face nici din legionari. Echilibrul, dreapta judecata sunt necesare si aici. Putem si merita sa reconstituim cu migala ceea ce s-a intamplat cu partizanii anticomunisti si sa explicam ce era cu ei, de ce s-au dus in munti sau in paduri, ce facusera anterior, care erau crezurile lor politice. Eu insumi am facut o asemenea cercetare, extinsa pe parcursul mai multor ani.

AI: Aici intra si filmul lui Andrei Ujica, „Autobiografia...”, care a fost acuzat de propagandism.

DD: Filmul lui Andrei Ujica, Autobiografia lui Nicolae Ceausescu, este un montaj. Facut din fragmente preluate din productiile de propaganda din Romania comunista, filmul nu are nici un comentariu facut de regizor. Filmul, din cate mi-am dat seama facut cu buna intentie, a starnit controverse inca de la rularea sa in Romania. In opinia mea, dincolo de valoarea documentara a imaginilor, de multe scene de umor involuntar, bine alese, ei bine, prin colaje de acest tip se poate induce ideea ca nu era chiar asa de rau in Romania lui Ceausescu. E o iluzie sa credem ca documentele, inclusiv cele cinematografice, le vorbesc oamenilor de la sine. Fara o minima educatie, fara asumarea unor valori democratice, oamenii nu fac sau nu vor sa faca diferenta intre propaganda si realitate. Mai ales daca nu vad decat vizite oficiale, constructii de blocuri, de canale, mine de carbune si fabrici de otel, productii agricole record si magazine pline cu tot felul de produse alimentare, oameni fericiti aplaudand.

Si nu vad nimic despre represiune, despre confiscarea proprietatii private, despre rapirea pamantului de la tarani (in care Ceusescu a jucat un rol de prim plan, si inca in forma violenta), despre daramarea bisericilor, despre femeile umilite, deseori lasate sa moara pentru ca nu acceptasera sa-si vada trupurile controlate de oamenii regimului, despre orfelinatele mizere cu copii afectati de casexie sau cu comportamente deviante, despre lipsa alimentelor, a combustibilului si curentului pentru populatie. Cred ca un astfel de film, mai ales pentru spectatorii tineri, risca sa intareasca ingrijoratorul relativism istoric si moral promovat vis-a-vis de perioada comunista.

Biografiile oamenilor au fost si sunt complicate, iar o buna cunoastere a celor importante din punct de vedere istoric se realizeaza in timp si cu eforturi sustinute depuse de cercetatori. Mereu apar surse noi, apar interpretari noi. Cred ca trecutul merita si trebuie cunoscut, discutat in mod liber, atat in mediile celor care se ocupa in mod profesionist de investigarea sa, in special intre istorici, dar si in cercuri mai largi. Pentru a intelege ce s-a intamplat cu aceasta societate decenii la rand, pentru a cunoaste mecanismele prin care a fost supusa/s-a supus o societate, pentru a-i elogia pe cei care au avut un comportament demn, care si-au facut un crez din apararea libertatii si a drepturilor omului, pentru a nu ne mai face idoli din calai, din, dupa caz, propagatorii urii etnice, rasiale sau sociale.

AI: Dupa ce in 2006 au aparut 3 lungmetraje romanesti despre decembrie ‘89, apoi Cristian Mungiu a cistigat Palme d’Or cu un film a carui actiune e plasata inainte de ’89, in spatiul public romanesc a aparut un val de respingere a oricarui discurs despre aceasta perioada istorica. De ce credeti ca s-a intimplat/se intimpla acest lucru?

DD: La modul discursiv s-a subliniat inca din decembrie 1989 ca in Romania a avut loc o ruptura istorica, ca a avut loc o separare a apelor. In realitate, continuitatile s-au dovedit numeroase si foarte rezistente in societate, mai ales in institutiile statului. Relatiile stabilite in deceniile anterioare, sudate in organizatiile partidului-stat, au fost maleabile in forma, dar rezistente in fond. Aceasta nu inseamna ca Romania mai este cea de atunci. Nu, nu mai este. Din fericire. Insa nu este nici acolo unde in special cercurile reformiste din interior si cele din afara care le sustinusera (din UE si din NATO) si-ar fi dorit sa fie sau crezusera o perioada ca era. In acelasi timp, am vazut in special in ultimele luni ca falia din societatea noastra este una profunda si inca la modul periculos. Inca nu suntem o societate asezata. Si cel mai probabil nu vom fi curand una.

Aminteam anterior ca exista un deficit de cunoastere institutionala. Dar exista si un deficit de cunoastere publica, un deficit de educatie civica. Din pacate, istoria ca disciplina scolara este o perdanta a curriculei, fiindu-i afectate mult prea putine ore. De asemenea, modul de predare a fost multa vreme axat pe transmiterea de informatie si mai putin pe formarea gandirii independente a elevului. S-a publicat in 2008 un manual de specialitate pentru liceu, O istorie a comunismului din Romania. Desi s-a bucurat de succes, dovada fiind atat reeditarea sa, cat si sutele de scoli in care a fost introdus, aceasta materie a ramas una facultativa, depinzand de alegerea profesorilor de istorie, de propunerile elevilor etc. Elevii vin adeseori cu un anume fel de a vedea perioada comunista, fiind influentati in special de mediul familial, dar si de mass media, unele canale promovand un discurs relativist impins uneori la extrem.

Aceasta in privinta celor mai tineri, pentru ca la nivelul populatiei adulte lucrurile sunt si mai complicate. Romania are un segment mare de populatie care a depins si depinde de stat. Este vorba in buna masura de o populatie care in postcomunism nu a castigat vizibil, cand nu a pierdut de-a dreptul, in plan material. Aceasta populatie are, inevitabil, nostalgia perioadei in care se parea ca toti eram egali, chiar daca egali in saracie. Lipsesc raportarile acestor oameni la teroarea deschisa, violenta din perioada comunista, mai exact la anii ’40-’60, cand au avut loc incarcerarile oponentilor politici sau ideologici, a dusmanilor inchipuiti, stramutarile fortate de populatie, colectivizarea agriculturii, reprimarea rezistentei armate anticomuniste. Pentru ei pare sa fie mai confortabil sa nu stie de asa ceva, mai ales ca nu a fost experienta lor, a familiilor lor sau a unor apropiati. In schimb, acesti oameni se raporteaza pozitiv la perioada de relativa prosperitate materiala din anii ’70.

Nu trebuie uitat nici elementul psihologic. Oamenii respectivi erau tineri atunci, de presupus fara probleme grave de sanatate, iubeau, faceau copii, primeau apartamente modeste de la stat, aveau slujbe prost platite dar in teorie sigure, petreceau concedii (ieftine, cu servicii de acelasi fel) pe litoralul romanesc sau in statiunile montane. Nostalgia este un fenomen intalnit peste tot in fostele tari comuniste. Asadar, Romania nu este o exceptie. Fenomenul s-a accentuat la noi prin suprapunerea cu criza economica, dar, cum spuneam si mai sus, si cu un anume relativism istoric si moral, amplificat de mentionatele canale media sau de politicieni fara simtul masurii.

De asemenea, numarul celor integrati in partidul-stat a fost foarte mare. In 1989, PCR avea aproape 4 milioane de membri. Sute de mii dintre acestia erau activisti, zeci de mii facand parte din nomenclatura. Intr-o masura apreciabila, acestia nu sunt dispusi sa-si aminteasca in mod critic de ceea ce s-a intamplat in Romania comunista. In orice caz, daca o fac se exclud din ecuatie. Relativismul este la el acasa si in cazul lor, mai ales in cazul lor. Asumarea deschisa a faptelor facute in cele mai bine de patru decenii de comunism a fost un fapt rar dupa 1989, la nivel procentual el practic neexistand.

AI: La ce proiecte lucrati in acest moment?

DD: Din 15 iunie a.c. am revenit la vechiul meu loc de munca, Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iasi. Acesta reprezinta, in pofida problemelor interne din ultimii ani, in pofida problemelor patrimoniale (recent si-a pierdut sediul de pe Str. Lascar Catargi, revendicat si castigat in instanta in conditii neclare, cel putin pentru mine si pentru multi dintre colegii mei), una din cele mai importante institutii de cercetare istorica din Romania, alaturi de institutiile similare din Bucuresti si Cluj. Aceasta pozitie onorabila este indubitabil rezultatul muncii multor generatii de istorici. Am aici, ca toti colegii mei, o tema de plan asumata, ma voi angaja in alte activitati institutionale.

Un proiect lansat in acesti ani, revista Archiva Moldaviae, va fi continuat. Suntem in stadiu avansat de editare a volumelor II si III. Este un proiect cu o importanta aparte pentru o intelegere moderna, eliberata de ideologiile nationaliste si comunist-imperialiste, a istoriei spatiului moldovenesc, in context central-est european.

Vreau sa revad si sa finalizez manuscrisul unei lucrari despre Rezistenta armata anticomunista din Romania (1944-inceputul anilor ’60). Acesta este unul din proiectele pe care le-am inghetat acum 6 ani, din motive administrative. Intentia mea este sa public o carte in doua volume pe acest subiect, poate chiar anul viitor.

Lucrez, de asemenea, la o antologie privind identitatea regionala moldoveneasca in modernitate. Am considerat ca un asemenea proiect merita atentie si efort, avand in vedere ca pe de o parte aceste surse sunt, din pacate, putin cunoscute, iar pe de alta parte stranse in volum ele ne pot spune multe despre cine si-au imaginat locuitorii Moldovei ca erau acum 200 de ani, acum 150 de ani, acum 100 de ani sau mai recent.

Un proiect aflat in stadiu avansat de realizare este Omul evanghelic. O explorare a comunitatilor protestante romanesti.

AI: Ce ne puteti spune despre acest volum? De ce acest subiect? Cu cine veti colabora? Ce impact credeti ca va avea aceasta lucrare?

DD: Este vorba despre un proiect colectiv care se va concretiza intr-un volum pe care il editez impreuna cu Danut Manastireanu. Sunt implicati in acest proiect academici care vin din diverse campuri de cunoastere, regasindu-se teologi, filologi, muzicologi, sociologi, politologi, istorici. Nominal, este vorba despre Octavian Baban, Daniel Barbu, Marin Marian Balasa, Mari Blaj, Corneliu Constantineanu, Emanuel Contac, Mihai Curelaru, Nicu Geanta, Radu Gheorghita, Sorin Gog, Catalin Herteliu, Augustin Ioan, Andrei Ivan, Danut Jemna, Vilmos Kis, Jozsef Kovacs, Mircea Paduraru, Nicoleta Salcudean. In ansamblu, proiectul urmareste sa ofere o radiografie a evanghelicilor din Romania, in principal a baptistilor, crestinilor dupa Evanghelie, penticostalilor s.a.m.d., in dimensiunea lor trecuta si prezenta. Lansat de multa vreme, proiectul a creat deja un orizont de asteptare in diferite medii academice interesate de problematica religioasa si identitara, ca si in cercuri evanghelice. Speram sa finalizam volumul pana la sfarsitul acestui an, apoi sa-l publicam la o editura prestigioasa.

AI: Cind vom putea gasi in librarii un nou volum semnat de dumneavostra si ce subiect(e) veti trata?

DD: In acest moment se afla in stadiu final la Editura Polirom Istoria Comunismului din Romania. Documente, vol. II, Nicolae Ceausescu (1965-1971), volum pe care il editez impreuna cu Mihnea Berindei si Armand Gosu. Dupa estimarile noastre si ale editurii, acest volum va intra in librarii in luna septembrie a.c. De asemenea, ne pregatim sa incepem lucrul la vol. III, cuprinzand intervalul 1972-1979 (poate 1980).

Tot in septembrie urmeaza sa fie lansat volumul Refugiatii polonezi in Romania, 1939–1940. Documente din Arhivele Nationale ale Romaniei, la care am lucrat impreuna cu istorici si arhivisti romani si polonezi. Volumul este rezultatul unei colaborari intre Arhivele Nationale ale Romaniei, Institutul Memoriei Nationale – Comisia pentru Condamnarea Crimelor Impotriva Natiunii Poloneze si Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc, sub egida carora va si aparea, in editie bilingva, romana si poloneza.