Dorin Dobrincu, istoric iesean (partea I)

AI: V-ati intors recent la Iasi; considerati ca este un pas inapoi in cariera dumneavoastra?

DD: Inca de cand mi s-a propus sa preiau responsabilitatea conducerii Arhivelor Nationale ale Romaniei, in 2007, ceea ce a presupus plecarea la  Bucuresti, am spus celor apropiati, in primul rand familiei si prietenilor, ca dupa ce se va incheia acest angajament intentionez sa ma intorc la Iasi. Am declarat si public aceasta. Probabil multi nu au crezut, avand in vedere trendul deja secular al plecarii masive a moldovenilor, inclusiv a iesenilor, spre alte zari, in special spre Bucuresti. Nu poti sa nu observi ca s-a pierdut si se pierde astfel cea mai importanta resursa a regiunii, cea umana. Poate intr-un fel am vrut sa ma si opun la ceva ce parea/pare o fatalitate (probabil stiti vorba conform careia „in Iasi sunt doua drumuri, unul care duce la gara, celalalt la «Eternitatea»”). Chiar si dupa incetarea mandatului meu la Arhive, asadar foarte recent, mi s-a propus sa raman in Bucuresti, in institutii publice. Am declinat aceste propuneri. Motivele intoarcerii mele sunt diverse, tinand atat de faptul ca am in derulare, singur sau impreuna cu alti prieteni ori colegi ieseni, proiecte academice, cat si de intentia demararii anumitor proiecte cu bataie mai lunga, de natura institutionala sau publica. Consider ca identitatile locala si regionala sunt importante si nu ar trebui sa ne sfiim a le (re)afirma, chiar daca noi, moldovenii, avem mai degraba o traditie a autocenzurarii, a autoreprimarii in aceasta privinta. Cred ca este important sa incercam dezvoltarea regiunii noastre, a Moldovei, sa incercam recuperarea anumitor decalaje, care altfel tind sa se adanceasca, iar aceasta se poate face doar cu si pentru oamenii de aici. Daca noi nu o facem, nimeni nu o va face. Solutiile trebuie gasite, analizate, discutate public si puse in lucru. Pentru aceasta este nevoie, evident, de refacerea unei coeziuni regionale, de implicarea, de coagularea celor care isi doresc sa faca ceva, de constituirea unei mase critice capabile sa miste lucrurile in sensul dorit.

Asadar, ca sa raspund (si) direct la intrebarea dumneavoastra, nu consider intoarcerea mea la Iasi un pas inapoi. Este vorba mai degraba de un gest calculat, de respectarea unei promisiuni pe care mi-am facut-o mie insumi si celor apropiati. Asta nu inseamna ca nu voi putea pleca la un moment dat, pentru o vreme, in alta parte. Insa aici, la Iasi, este „acasa” pentru mine.

AI: Ce a insemnat experienta de Director al Arhivelor Nationale?

DD: Cei 5 ani in care m-am aflat in fruntea Arhivelor Nationale (12 iulie 2007-15 iunie 2012) au reprezentat pentru mine o experienta deosebita, o perioada de munca intensa, asumarea deschisa a unui alt fel de a intelege si de a exercita o demnitate publica. Am cunoscut oameni diversi, pe diferite paliere administrative, politice si sociale. Cred ca am inteles mult mai bine ce inseamna administratia romaneasca in ansamblu, interactiunea sa cu societatea si cu politica. Au fost ani cu realizari, dar si cu probleme, avand in vedere perioada de instabilitate politica si economica prin care a trecut tara.

Nu stiu ce imi va rezerva viitorul in plan profesional, dar consider ultimii 5 ani foarte importanti pentru mine. Sper ca experienta acumulata sa fie utila si pentru alte proiecte publice.

AI: Ce inseamna sa fii arhivist?

DD: Inainte de a raspunde concis la intrebarea dumneavoastra, as vrea sa precizez ca angajatii Arhivelor Nationale nu sunt doar arhivisti, ci si arhivari, restauratori, legatori, muncitori, ingrijitori etc. De munca tuturor depinde buna functionare a unei institutii esentiale pentru pastrarea memoriei scrise a administratiei, a statului. Principala categorie profesionala o reprezinta, intr-adevar, arhivistii. Acestia sunt, toti, absolventi ai unor institutii de invatamant superior, in special ai Facultatilor de Istorie sau Arhivistica, dar si de Litere sau Drept, iar in unele cazuri si ai unor facultati tehnice. Arhivistii desfasoara activitati diverse, de n-ar fi sa amintesc decat prelucrarea arhivistica a fondului documentar detinut in depozitele Arhivelor Nationale, acordarea asistentei de specialitate creatorilor de documente, fie ca vorbim de institutii publice, fie de agenti economici, realizarea de instrumente de lucru utile pentru cercetarea istorica, a unor expozitii, a unor lucrari proprii de catre cei mai interesati si mai inzestrati dintre ei. Asadar, este vorba de o categorie profesionala respectabila. Insa ca peste tot in administratia publica, si ca urmare a unei traditii nu tocmai fericite, mai este mult de lucru la punerea in echilibru a drepturilor si indatoririlor pe care le au functionarii publici.

AI: Sinteti consumator de cultura?

DD: Desigur. Si prin natura profesiei, a preocuparilor ma misc in acest spatiu.

AI: Care este ultima carte de literatura (fictiune) pe care ati citit-o si ce impresie v-a lasat?

DD: Ma vad nevoit sa spun ca momentul de varf al lecturilor mele de beletristica l-a constituit adolescenta. Dupa aceea a urmat nu o perioada de stagnare, dar in mod cert una de reducere a intensitatii acestui tip de lecturi. Nu am incetat niciodata sa citesc fictiune, dar in raport cel putin cu cantitatea lecturilor mele profesionale ele ocupa un loc mai degraba modest. Citesc covarsitor istorie si ceea ce are legatura cu aceasta disciplina. Altfel spus, preocuparile mele academice imi conduc in general lecturile. Si pentru ca tot suntem la confesiuni, tin sa precizez ca interesul meu pentru literatura a cunoscut o revigorare in ultima perioada.

Ca sa raspund precis la intrebarea dumneavoastra, ultimele carti de literatura pe care le-am citit, doar in parte fictiune, au fost Orhan Pamuk, Istanbul, si Mario Vargas Llosa, Visul celtului. Ambele – desi separat – mi-au starnit interesul in urma unor discutii avute cu doi prieteni diferiti. Le-am citit pe nerasuflate. In cazul primei carti, Istanbul, este vorba de evocarea de catre un important scriitor contemporan a unui mare oras, fostul Constantinopol, de care istoria noastra a fost strans legata secole la rand. Este vorba de o metropola in care se imbina trecutul cu prezentul, arhaicul cu modernul, culturi, etnii si religii diferite. Faptul ca un om isi iubeste orasul, candva una din marile capitale ale lumii, si ca il prezinta, il povestese cu un talent remarcabil mi se pare in sine demn de retinut.  Cea de-a doua carte, Visul celtului, mi-a creat realmente o impresie puternica. Pentru ca este o carte despre identitate, despre (re)descoperirea partilor ascunse, chiar reprimate ale acesteia, despre asumarea ei, despre libertate si dreptate, si despre lupta pentru ele. Este un roman istoric, construit dupa o indelunga si bogata documentare pe mai multe continente, in mai multe culturi, beneficiind din plin de scriitura unui romancier celebru, Mario Vargas Llosa. Recomand cu placere aceasta carte celor dispusi sa-si puna intrebari, uneori incomode, asupra trecutului, asupra modului cum este construit si reconstruit acesta, asupra identitatii, asupra luptei pentru crezuri politice, identitare, pentru libertate si justitie.

AI: Ce credeti despre filmele istorice romanesti? Merita Nicolaescu „crucificat” sau ii acordam circumstante atenuante? Pina unde poate merge un realizator/autor de fictiune in nuantarea adevarului istoric?

DD: Sergiu Nicolaescu a fost ca regizor de filme istorice sau politiste cu tematica romaneasca – doar la acestea ma refer aici – un produs al epocii Ceausescu. Dincolo de latura artistica, asupra careia nu ma pronunt, filmele sale au servit unor evidente scopuri propagandistice. Ele au facut parte din ceea ce, in epoca, s-a numit Epopeea nationala cinematografica. Fara intelegerea contextului in care au fost create, aceste filme nu pot fi intelese.

Dacii, Mihai Viteazul, Mircea, Noi, cei din linia intai etc., regizate de Sergiu Nicolaescu, cu scenarii scrise de Titus Popovici, au fost realizate cu bugete mari (un milion de dolari pentru Mihai Viteazul, si asta in 1970), cu figuranti numerosi, militari in termen din unitatile Ministerului Aparaii Nationale (in cazul aceluiasi Mihai Viteazul s-a vorbit de echivalentul unei divizii). Ele corespundeau intru totul gandirii lui Ceausescu si comandamentelor propagandei de partid. Uneori – flagrant este filmul Mircea – ai impresia ca prin vocea personajului principal vorbeste secretarul general al Partidului Comunist. De altfel, realizarea filmelor, ca si a altor productii artistice sau cu potential ideologic, se discuta si se aproba in Biroul Politic al CC al PCR. Fondul CC al PCR – Sectia Cancelarie, aflat in cercetare la Arhivele Nationale, contine nenumarate dosare in acest sens din anii 1965-1989.

Modul in care astazi romanii, la nivel popular, isi inteleg trecutul datoreaza probabil tot atat de mult acestui tip de productii cinematografice ca si scolii facute in baza manualului unic nu doar pana in 1989, ci pana in 1999 (aduceti-va aminte de scandalul declansat in acel an in jurul manualelor alternative de istorie). Daca pana la sfarsitul anilor 1990 acest gen de filme a fost putin prezent in cinematografe sau la posturile de televiziune, in anii 2000 s-a produs o reluare nesfarsita a mai tuturor productiilor din anii ’60-’80, ba chiar si a unora din anii ’50. Chiar daca in multe dintre ele era vorba de o desantata propaganda in favoarea partidului comunist si a regimului instalat de acesta.

Producatorii de filme isi pot lua oricata libertate vor in abordarea unui subiect istoric. Insa eu ca spectator, ca sa nu mai spun ca istoric, pot sau nu sa fiu de acord cu viziunea propusa de ei, de producatori. In general, filmele istorice romanesti cad testul veridicitatii. De regula sunt tributare conceptiei romantice asupra natiunii, implicit asupra trecutului acesteia. Ele isi propun mai putin sa destinda sau sa ofere o perspectiva credibila, cat sa „educe” in sens national(ist).