Florescu se hotaraste sa vorbeasca

"Este un lux sa apartii de doua culturi in acelasi timp."

AltIasi: Ce parere aveti despre faptul ca pe site-ul Editurii Polirom romanele dumneavoastra primesc eticheta de literatura romana, cu toate ca dumnevoastra specificati foarte clar ca functionati numai ca scriitor de limba germana?

Catalin Dorian Florescu: Este o discrepanta pe care am constatat-o inca de la Vremea minunilor, primul meu roman. Am, insa, un spirit practic, de aceea trebuie sa-mi spun ca daca nu dauneaza, e ok. La nivel literar nu vad de ce nu m-as simti bine. Deci nu este cazul sa actionez sau sa ma simt prost. Am sesizat aceasta discrepanta, am vorbit cu cei de la editura, ei mi-au povestit pe atunci ca au vrut intr-un fel sa recupereze literatura romana, a romanilor din afara. Sigur, nu inteleg nici acest argument prea bine, pentru ca nu poti recupera ceea ce, de fapt, nu este facut din aceeasi substanta. Dar nu ma deranjeaza prea mult; am acceptat acest lucru. Nu cred ca a dus la o perceptie mai putin ampla decat daca as fi fost intr-o alta colectie, de autori straini tradusi.

Situatia reflecta locul, linia editoriala in care ma gasesc, reflecta toata ambiguitatea biografiei mele. Nici elvetienii nu stiau unde sa ma puna mult timp – librarii ezitau intre rafturile elevetiene si cele pentru autorii est-europeni. La fel, in librariile de specialitate cu carti de voiaj, romanele apar pentru Romania. E o ambiguitate totala, care are partile ei bune pentru ca nu-mi da o definitie fixa, deci pot sa joc la doua hore. Platit bine sunt numai la una – la cea elvetiana, dar cealalata explica toata implicarea mea in turneul romanesc, este binevenita si este una a inimii. Asta este clar, caci altfel nici nu as face calatoriile astea si nu m-as implica asa de mult. Sunt alte state unde imi apar cartile, unde nu fac astfel de lucruri si nu ma implic asa de tare ca in Romania. Faptul ca pot sa joc la doua hore, faptul ca sunt considerat scriitor elvetian de la Swiss Book Prize incoace si ca altii ma considera scriitor roman e un lucru ciudat, dar si placut pentru mine. Este un lux sa apartii de doua culturi in acelasi timp. Si doar o mana de scriitori in istoria literaturii au putut face acest lucru.

A.I.: Nu simtiti nevoia de a controla traducerile in limba romana, de a interveni in acest act care in cele din urma denatureaza viziunea dumneavoastra stilistica, oricat de priceput ar fi traducatorul?

C.D.F.: Nu sunt un exagerat al controlului, dar, intr-adevar, imi place sa am control asupra procesului cartii mele. Chiar si in spatiul german am procedat la fel cu editura, de la alegerea copertei la cea a titlului. E un lucru important pentru mine sa fiu implicat in toate. Si cand dai cartea din mana trebuie sa ai incredere in ceilalti, iar mie uneori imi lipseste aceasta incredere. De exemplu, in aceasta saptamana, fiind in Romania, trebuia in acelasi timp sa dezbat pe internet cu editura franceza schimbarea titlului. Editura franceza va schimba titlul, deoarece considera ca titlul nu functioneaza in franceza. Si, desigur, am vrut sa am eu ultimul cuvant, cu toate ca ei il au la titlu intotdeauna. Dar am vrut sa fiu implicat cat de mult posibil, pana la capat, si mi-am intrebat prietenii francezi, agentia din Paris. A trebuit sa aflu, ca sa-mi creez o parere. E foarte important pentru mine dialogul cu alti oameni. Asta pana cand am putut sa spun “Da, ok, faceti asa, luati titlul pe care il vreti voi”. Fara sa fiu, insa, 100% convins. Dorinta de control exista. In ceea ce priveste traducerea romaneasca, am incredere in traducatoare – suntem prieteni, e vorba despre Mariana Barbulescu – si chiar mi s-a confirmat intre timp ca traducerea este foarte buna la Jacob. In cazul celorlalte carti, lucram pe text, citeam traducerea. Imi amintesc la Zaira, cred, am discutat ore in sir la telefon. Nu vreau sa ma gandesc la nota de plata pe care am avut-o la sfarsit cu Zaira. Am discutat cateva ore bune despre tot ce mi se parea mie ca nu functioneaza, avand in vedere ca inca am limba romana in ureche si ca pot sa-mi dau seama, chiar daca nu traiesc in tara aceasta de multi ani. Dar pot fi vazut si de ea (n.r. traducatoare) in cele din urma ca un fel de resursa pe care o poate folosi, iar eu chiar ma pun la dispozitie. La Jacob nu am avut timpul necesar, deci am avut incredere totala in ea si in redactorii de la editura. Mi-a lipsit timpul ca sa citesc o traducere de 350 sau 400 de pagini. Nu am putut, pur si simplu.

"Exista multe riscuri in meseria mea. Oamenii te pot agata la orice fraza, la orice fel de lucru pe care il declari." 

A.I.: Ca tot ati abordat problema titlului, nu considerati ca era putin riscant titlul ales prin natura asocierii cu titlul lui Coelho (Veronika se hotaraste sa moara)? Si lasand la o parte aceasta asociere, mi s-a parut stranie aceasta hotarare a lui Jacob de a iubi, in conditiile in care de la inceputul cartii am simtit o predispozitie, o pornire a lui spre afectiune. Devenirea lui era un proces evident si de-a dreptul larg. Mai era nevoie de o interventie din exterior pentru aceasta decizie?

C.D.F.: Nu stiu daca in momentul in care am ales titlul de lucru… de fapt, cred ca stiam ca exista Veronika se hotaraste sa moara. Nu stiu daca m-a interest prea mult. Jacob se hotaraste sa iubeasca era un titlu pozitiv, care transmitea o energie pozitiva asupra manuscrisului pentru mine si care m-a ajutat mult sa scriu. Dupa care, in faza de redactare, redactorul meu a avut dubii si chiar renuntaseram la titlu. Nu imi amintesc daca numai din acest motiv, ca ar fi fost Coelho. E posibil. Oricum, a fost un motiv important. Dar la un moment dat, dupa cateva saptamani, cand trebuia sa decidem definitiv, ne-am reintors la titlu. Discutand in interiorul editurii, toti cei de acolo au decis ca nu este doar un risc, ci este si o sansa. Este un argument oportunist; pentru ei, cel putin, s-ar putea chiar sa ajute cartii aceasta conexiune cu Veronika se hotaraste sa moara. Ei gandesc, desigur, din punctul lor de vedere, cel al unor manageri care vor sa introduca pe piata cartea. In plus de asta, nu cred ca un anumit Coelho are de-acum inainte monopol pe toate titlurile care au de-a face cu “a se hotari”. Nu cred ca trebuie sa las un scriitor mediocru, cum este Coelho, sa-mi determine deciziile asupra titlului. Nu am de ce sa ma las sustras de la planul meu. Exista multe riscuri in meseria mea. Oamenii te pot agata la orice fraza, la orice fel de lucru pe care il declari. Riscul e intotdeauna parte din ceea ce fac. Ca dovada, pe nimeni nu a interesat legatura cu Veronika, nici macar nu s-a mentionat o singura data in presa, pentru ca fiecare critic literar sau cititor inteligent isi da seama de la prima fraza ca sunt doua lucruri cu totul diferite. Ca una e literatura si ca alta e… altfel de literatura, ca sa fim diplomati. In plus, nu e Jacob se hotaraste sa traiasca. Sunt doua dimensiuni diferite, aceea de a se hotari pentru iubire si aceea de a se hotari pentru moarte. Deci nu este exact simetrie intre Veronika si Jacob. Ne-am hotarat astfel dupa o prima faza in care ei se gandeau sa schimbe - nu eu! -  sa continuam. Iar pentru mine a fost o mare placere pentru ca este titul care reda cel mai bine mesajul cartii, daca se poate vorbi despre un mesaj.

Intrebarea ta e inteligenta. In general, oamenii care au probleme cu titlul ma intreaba de ce am ales acest titlu, cand ei nu au gasit dragostea in carte. Acum tu ai alta argumentatie, care spune ca ea e de la inceput si nu mai trebuia sa se hotarasca, pentru ca se vede oricand tendinta lui Jacob spre iubire. Si totusi, exista aceasta hotarare atunci cand se reintoarce acasa, si mai ales atunci cand, in vagonul de deportare spre Baragan, Jacob isi ajuta tatal, caci au ramas numai ei doi. La fel si atunci cand incepe sa il protejeze pe propriul lui tata, care a devenit un copil. Nu pot, totusi, sa destram cu totul ce-ai spus tu. Este un argument exotic, special, pe care nu l-am auzit pana acum. Deci cei putini, care m-au intrebat unde se hotaraste el exact, pleaca de la argumentatia potrivit careia cartea e dura, e dramatica si ca ei nu-si dau seama exact unde e acea hotarare. Daca tu vezi cartea asa, ca o dezvoltare lenta si vizibila a lui Jacob spre dragoste, atunci poate intr-adevar lipseste elementul acesta, de a se hotari. In general, acest baiat face contrast cu toti ceilalti barbati din carte si cu toata lumea, face altceva. In loc sa-si omoare tatal atunci cand se-ntoarce acasa, el devine in ultima parte a cartii un fel de tata al propriului sau tata. Iar asta cu toate ca e mai puternic ca acesta, cu toate ca il gaseste ca pe o umbra a lui insusi, atunci cand se intoarce din prima deportare, in contextul careia cinci ani traieste ascuns. In trenul de deportare, de pilda, tatal trebuie sa se usureze si baiatul ii face o gaura in scandurile putrede ale trenului si il ascunde in spatele unor prosoape ca sa nu vada ceilalti -  deci un act de iubire. Iar la sfarsit, raman numai ei doi in Campia Baraganului, unde, de fapt ca sa nu divulgam sfarsitul, devine el un fondator de civilizatie. Si in acest proces, dupa parerea mea, exista acest act de dragoste dintotdeauna. Dar nu pot sa spun ca nu ai dreptate.

A.I.: Atunci poate ca hotararea aceasta tine de dragostea prin acceptare. Jacob manifesta, intr-adevar, dragoste de la inceput pana la sfarsit, dar este o dragoste expansiva, intensa, fata de bunicul sau, fata de Ramina, de Katica, dar dragostea prin acceptare o intelege abia la sfarsit.

C.D.F.: Da, imi vii in intampinare. Incerci acum sa ma disculpi. Ok, asa este. Dragostea prin acceptare. Dar se poate vedea – eu facand pe avocatul diavolului, imi voi acuza titlul si tu il vei apara - ca nu este decat o ultima faza a intregului lui proces de a iubi, care nu-l paraseste niciodata, deci nu trebuie sa se hotarasca sa iubeasca. Si totusi e posibil, vazand odiseea lui Jacob, care se termina cand are vreo 22 de ani si care e asa de ampla, ca si cand ar cuprinde o intreaga viata si vazand si situatia speciala dintre tatal lui si el. Acest tata care se gandeste numai la el si care e bogat si are influenta si nu are nevoie de fiul lui si care, dupa cum am spus, il tradeaza pe fiu de doua ori. Insa, poate chiar avand capacitatea de a iubi chiar si numai asa, pe parcurs, daca Jacob ar fi fost din motivul acesta un om rau, ar fi fost si mai neverosimil ca el, la a doua tradare sa nu il omoare pe tatal sau. Deci actul acesta de iubire nu poate iesi, totusi, decat dintr-un humus, dintr-un pamant care deja e pregatit pentru dragoste. Daca tot romanul ar fi fost discursul unui tanar sau devenirea unui tanar care isi uraste tatal, ar fi fost neverosimil ca el sa se hotarasca pentru altceva. Importanta a fost dozarea, ceea ce e psihologic mult mai plauzibil. Dozarea dragostei, unde o pui, cum o arati si cum arati spre sfarsit ca el, fiind adult si fiind in pozitia de a trebui sa isi protejeze si sa se ocupe de acest tata rau, isi foloseste dragostea si nu ura, pentru a face bine, in timp ce toti ceilalti barbati din carte au facut rau. Si din aceasta cauza, de fapt, este si el un fondator de civilizatie. Isi ia tatal asupra lui, cum altii isi iau crucea.

"Un roman nu se scrie cu verdict. Se scrie descriind."

A.I.: Jacob fuge de multe lucruri, printre care si soarta care “vorbeste ruseste”. Nu isi rezolva situatia, dar cel putin scapa de fricile lui. De fapt, cred ca frica lui era aceea de a fi la locul sau, de a se lega profund de oamenii din jurul lui. Ati scapat de vreo sensibilitate odata cu si asemenea lui Jacob?

C.D.F.: Asta ar insemna sa punem cartea mult prea aproape de biografia scriitorului, ca si cand ar fi un fel de exorcizare a ceva sau un fel de terapie. Ca si cum eu prin Jacob as invata ceva ce mi-a lipsit in viata mea si nu este asa. Jacob e cartea cea mai indepartata de mine, de biografia mea. Am scris altele mult mai aproape. Deci nu avea aceleasi implicatii emotionale pentru mine. Eu nu sunt din cultura germana din Banat, nu sunt svab, nu am trait aceasta poveste, nu am trait razboiul, deci este o carte narata cu totul fictional. Nu aveam ce sa exorcizez prin Jacob. Tatal meu e altfel decat tatal lui Jacob, parintii mei sunt altfel, istoria vietii mele este altfel. Jacob ramane fiu de taran, gandeste in aceiasi parametrii, vrea inapoi acasa ca sa-si ia in primire posesiile pe care le avea, pamantul, casa, vrea sa-l biruie pe tata, dar fara sa-l omoare. Deci Jacob e un copil al timpurilor lui, asa cum si tatal e intr-un alt fel si toti ceilalti. Viata arhaica, de la tara, nu ii este un straina, pe de o parte. Pe de alta, aveti dreptate, el vine pe lume slab, bolnav, se naste la sapte luni si ramane altfel decat ceilalti. Nu are puterea de a lucra pamantul, nu este unul care sa ia decizii ca tatal, de aceea nici tatal nu-l iubeste si isi alege un altul care sa faca lucrul acesta. Astea erau caracteristicile principale in familiile de atunci: sa poti sa-ti administrezi pamantul, sa poti lua decizii. Intr-adevar, el pare predestinat si cartilor. Fiind slab, sare din trenul de deportare al rusilor si, fiind  pe moarte, aproape inghetat pe campia banateana, in ianuarie 1945, se ocupa de el un popa, care ii da carti sa citeasca. Deci, intr-adevar, nu ii corespunde lumea de la tara, dar dorinta lui ramane aceeasi ca a tuturor, ca totul sa se implineasca in modul in care era prevazut pentru el: sa-si gaseasca o fata, sa ia gospodaria in primire, deci, sa devina un adevarat mostenitor al tatalui sau. Si el va devine acest mostenitor cu totul altfel decat credea, deoarece comunistii le iau nemtilor totul atunci, astfel incat, baiatul nu mai are ce sa ia in primire cand se intoarce acasa. Dar devine un mostenitor in sensul ca devine un barbat intreg, tatal propriului sau tata. Deci da, el este un altul, este altfel facut si pe de alta parte ramane un chip al timpurilor sale. El nu devine un scriitor, el nu citeste mai departe, chiar daca popa ii da cartile; el vrea, de fapt, dreptul lui, pe care trebuia sa-l preia din familie, asa cum se traia pe atunci. Fiul prelua de la parinti si ducea mai departe. Faptul ca nu ii reuseste acest lucru se datoreaza ajungerii la putere a comunistilor, care le iau totul si-i si deporteaza in Baragan, ei fiind dusmani ai poporului.

A.I.: Spuneati intr-un interviu: “eu cred in capacitatea si responsabilitatea omului de a nu se dezumaniza”. Cu toate acestea, observ ca va abtineti de la a va admonesta personajele care nu se conformeaza acestui crez. Nu este dificil sa va retineti o eventuala atitudine morocanoasa, ostila, fata de aceste personaje care nu reusesc sa se plieze pe aceasta conduita ideala?

C.D.F.: Da, dar asta ar insemna sa le tradez, iar daca le-am creat nu le pot trada. Ele sunt necesare pentru a contura binele, in opozitie cu ele se contureaza Jacob. In plus, un roman nu se scrie cu verdict. Se scrie descriind. Cei mai mari romancieri nu au dat verdict, nici in cazul personajelor rele. Le lasa sa fie asa cum sunt, sa actioneze asupra cititorului in felul lor, prin modul in care se comporta, cum relationeaza intre ele. Cititorul va intelege. Inchipuiti-va, daca eu as face aici, la fiecare pagina, comentarii referitoare la tatal lui Jacob, despre cat de rau este, ca un caine, n-ar functiona. Cititorul ori intelege, ori nu intelege. Deci ori imi fac bine treaba prin descriere, ori nu mai salvez niciun text, indiferent de verdictul pe care l-as da. A scrie romane inseamna a descrie, nu a arata ce consideri tu a fi mai mult sau mai putin bun. Restul il decide cititorul. Deci daca Jakob-tatal e plauzibil in figura lui si in timpul lui, cititorul va intelege; si multi au inteles, de fapt, si mi-au spus ca a avut un mare impact tatal lui Jacob asupra lor. Unii mi-au spus ca si-au amintit de propriul lor tata. Mai mult decat atat literatura nici nu poate sa creeze. Asta este: descrii un personaj, descrii, descrii, crezand in modul de descriere, in modul in care tu te apropii de el. Si n-ai voie sa-l lasi singur, in plata domnului, nici pe cel mai urat. Trebuie sa-l arati asa cum sunt, pentru ca prin el traieste o intreaga epoca. Caspar, care e primul din familia lui Jacob, cu 300 de ani in urma, ucide o intreaga familie ca sa-si ia casa. Timpurile de la 1618-48, in timpul Razboiului de 30 de ani erau chiar asa. Si mai rele. Deci personajele participa la epoca lor si sunt reprezentantii epocii lor. 

A.I.: Ceea ce inseamna ca preferati, practic, sa investiti cititorul cu ceva autoritate. Pentru ca spuneati, de exemplu, ca exista atatea Zaire, cati cititori sunt.

C.D.F.: Da, si exista tot atatia Jacobi si Jakobi-tati, pentru ca fiecare citeste o carte in baza propriei lui biografii si in baza bagajului sau lingvistic, imaginativ, emotional, in baza valorilor pe care le are. Unii vor spune “nu vreau sa citesc o carte de tipul acesta, e un tata prea crud”. O doamna mi-a spus in America, de exemplu, ca nu a putut citi Zaira pentru ca era pentru ea prea mult sex. La ce se referea era faptul ca in cateva scene apar sanii femeilor. Doua-trei scene, dar pentru ea lucrul acesta era deja foarte mult. Deci fiecare isi citeste propria carte, citeste cartea care corespunde substantei lui psihice. Cu mecanismele lui de autoaparare, de a face anumite lucruri sau nu, de a intelege. Si in momentul ala exista, intr-adevar, pentru fiecare cititor un Jacob, o Zaira, un maseur orb. Asa este.

"Nu scriu intr-un mod terapeutic, n-am nevoie de scris ca terapie."

A.I.: Ce se intampla cu personajele dincolo de consacrarea lor prin tipar? Mai pastrati o rezerva de imaginatie pentru ele, reusiti sa va desprindeti de ele dupa ce apar pe paginile unei carti?

C.D.F.: Da, foarte repede, eu cel putin. Ma indrept imediat spre o noua carte. Nu ma confund si identific asa de tare cu povestile mele. Pe de alta parte, cand e vorba de receptarea cartilor, ma confund foarte tare. Dar cu continutul lor, cu situatiile pe care le descriu, nu intr-atat cat sa ma urmareasca in somn, sa ma faca sa nu mai am apetit sau sa sufar din cauza lor. Ar fi prea mult. Oricat de multa inima pun in ele, raman totusi proiectii in afara mea si povesti pe care le povestesc dincolo de biografia mea si nu au nimic de-a face cu mine. Cel putin Jacob nu. Nici macar cartile pe care le-am scris pe firul biografiei mele, Vremea minunilor sau Drumul scurt spre casa sau Maseurul orb.  Nu scriu intr-un mod terapeutic, n-am nevoie de scris ca terapie. E un scris genuin, un act de a povesti naiv si pur. Este micul meu aport la marea naratiune umana, de cand pot vorbi oamenii si pana cand va disparea omenirea. Toti suntem in stadiul de a povesti, suntem mari povestitori nu numai ai literaturii mari, dar si ai literaturii orale, de exemplu. De mii de ani nu s-a mai interupt acest cor de povestitori. Si eu imi aduc micul meu aport la acest lucru. Si nu ma identific asa mult, nu trebuie sa-mi depasesc o suferinta sau mai stiu eu ce.

A.I.: Ca tot amintiti de parcursul dumneavoastra dinspre (auto)biografic spre fictional, vedeti in acest traseu un fel de sublimare?

C.D.F.: Da, tocmai, cum am spus, nu exclud sa existe fara sa-mi dau eu seama, ceea ce-ar fi natura lucrurilor. Si poate ca eu sunt cel care ar putea sa raspunda cel mai putin la aceasta intrebare. E posibil sa existe. Atat cat vad eu lucrurile, nu cred ca am ceva de sublimat prin literatura mea. Nici macar exilul sau emigratia. Nu e decat o preluare a lumii mele si o transformare intr-o poezie. Temele vietii mele le discut altundeva, cu oamenii, concret. E un alt tip de a ma raporta la viata mea. Deci nici acolo, cand descriam reintoarcerea mea in est sau in Drumul scurt spre casa, dupa caderea comunismului sau plecarea cu tata in Vremea minunilor, spre America. Sau din nou reintoarcerea acasa in Maseurul orb, unde personajul il gaseste la capatul strazii pe acest maseur orb cu 30.000 carti. Nu ma simteam sub o presiune interioara de a scrie pentru a sublima ceva. Preiau temele vietii mele, care-mi sunt foarte aproape, pentru care au o anumita valenta emotionala si o anumita prioritate si le transform in literatura. Asta fac cam toti autorii. Ai un orizont de cunoastere care ti-e comun, pe care il cunosti si pe care trebuie sa-l folosesti. Dincolo de acesta mai poti intinde putin coarda prin documentare si-apoi e un teritoriu vast, pe care nu-l poti cuceri. E greu sa scrii carti din alte culturi, despre alte culturi, fara sa fi trait acolo sau despre experiente umane prin care nu ai trecut. E foarte greu. Unele lucruri le rezolvi prin munca de documentare sau orientandu-te dupa oameni pe care ii cunosti sau lucruri pe care le-ai auzit.

"Incerc sa ma arat intr-adevar, deci sa devin real pentru public, dincolo de scriitorul care a scris carti."

A.I.: Spuneati ca nu veti mai scrie niciodata asa cum ati facut-o la prima carte. Cat valoreaza, asadar, inocenta in literatura?

C.D.F.:  Nici aici nu exista un raspuns clar. Exista numai ambiguitati. Sigur ca mi-am pastrat inocenta, altfel nu as fi putut scrie Jacob asa de zemos, cu atata impact, cu acest caracter inocent de fapt. Trebuie sa-ti pastrezi prospetimea ideilor, a sufletului, pe toata cariera literara. Sa suferi cu lumea, sa te bucuri cu lumea, sa ramai tanar si proaspat. Cand ai devenit cinic, cand ti-a imbatranit sufletul, esti obosit, nu mai vrei, stii si-asa dinainte ce va fi, deci nu te mai lasi surprins de nimic. Nu mai esti curios, nu mai vrei sa afli nimic de la viata - atunci si scrisul va suferi, deci incepi sa scrii numai pe un anumit calapod. Asadar, e imporanta ideea de a ramana intotdeauna un mare temerar. Asa se scriu cartile care apoi au ceva organic, au un intreg, fascineaza intr-un mod special. Sa vezi povestea proaspata, sa intri in lume, sa participi la ea intr-un mod foarte naiv, in care asimilezi totul ca un burete. Pe de alta parte, sigur, Vremea minunilor a fost scrisa din talent total, fara sa stiu ce si cum se scrie un roman, numai dupa cum am crezut eu ca se poate scrie. Intre timp m-am dezvoltat si eu, deci gustul meu estetic s-a dezvoltat de la Vremea minunilor pana la Jacob. Asta nu inseamna ca a murit, asa cum am spus, naivitatea sau inocenta. S-a tranformat intr-o inocenta mult mai matura, daca putem spune asa, ramanand partasa la viata, la istoria noastra, la viata altor oameni, devenind avocatul celor slabi, crezand in dreptate si respect. Acestea raman tot timpul. Dar s-a transformat pe parcurs, e normal. Apoi sigur ca te transforma faptul ca scrii intr-o piata a cartii, ca vezi ce se asteapta, ce cere piata, ce se scrie despre carti. Desigur, toate aceste lucruri se aduna si oarecum si ele isi lasa amprenta asupra ta. Dar in momentul in care ai incepe sa pierzi aceasta inocenta despre care vorbeam si sa scrii numai in baza a ceea ce crezi ca trebuie si cum trebuie, ai pierde cititorul si probabil ca povestea nu ar reusi. S-ar vedea ca este cusuta.

A.I.: Intalniti oameni pe care sa-i simtiti mai putin reali decat cei din literatura?

C.D.F.: Nu, toti sunt foarte reali. Sigur, toti prietenii mei sau persoanele pe care le intalnesc sunt foarte reale si in niciun caz nu trebuie inversate rolurile. Literatura e literatura si viata e viata. Foamea e ceva foarte real. Cine simte foamea simte intr-un fel ca e in viata. Cine e indragostit e real, cine are curajul de a simti si de a se exprima intr-un mod autentic. Sunt ceilalti care nu o fac, care sunt mult mai precauti. Eu nu gandesc in formule de real si non-real. Viata este reala si literatura este ireala. Cu totul. Sunt cuvinte asternute pe hartie, care in cel mai bun caz prind viata in imaginatie, dar ramane o lume virtuala. Iar lumea reala este cea la care trebuie sa ma raportez zilnic. Am de-a face cu cititori, cu jurnalisti, cu critici literari, trebuie sa-mi raman mie fidel pe acest drum fara sa-i uit pe ei, mai ales pe cititori. Faptul ca pot sa fac o calatorie prin tara, unde vin sute de oameni sa ma vada, acest cadou, lux de a vorbi in fata multor oameni este o responsabilitate pentru mine. Pe care mi-o asum. Pe care nu toti pot s-o aiba - sa se exprime in fata unui public care iti da timp din timpul lui bine masurat. Incerc, cel putin, sa fiu recunoscator pentru acest lucru si sa le dau ceva inapoi. De aceea, lecturile mele sunt cu totul altfel decat cele ale multor altor scriitori. Incerc sa ma arat intr-adevar, deci sa devin real pentru public, dincolo de scriitorul care a scris carti. Este un mod de viata pe care mi-l asum si din psihologia umanista pe care am invatat-o, din terapia umanista pe care am aplicat-o si care tocmai ca incearca sa-l ajute pe om sa fie cat mai real posibil. Adica sa aiba incredere in ceea ce este si sa exprime ceea ce este. Daca e frica, e frica. Daca e curaj, e curaj. Daca are limite, are limite. Daca poate, poate. Daca nu poate, nu poate. Sa fie ceea ce este, sa-si dea seama ce este, ce poate, ce nu poate, ce simte, de unde vine el, incotro vrea el, acel individ puternic. Deci un spor de realitate. Un personaj care devine real pentru ceilalti, pentru ca are o parere, isi arata emotiile, e interesat de un dialog, si nu de un monolog. Deci il vede si pe celalalt, cu propriile lui drepturi de a fi cine este. Deci acest spor de realitate. Stii ca ai de-a face cu cineva pe care, intr-adevar, poti sa-l iubesti sau sa nu-l iubesti. Te poate confrunta cu tine insuti, poate sa fie uneori si greu de suportat, dar e cineva acolo, afara. Si munca asta e o munca a omului spre a deveni din ce in ce mai real, care poate sa tina mult timp, intr-un sistem care il face foarte virtual. Si noi avem tendinta de a ne face si mai virtuali, pentru a ne proteja de contactul cu altii, de durere, de fapt, de a fi raniti. Dar asta e viata. Literatura e virtuala si ea. E pe hartie. Cele doua lumi nu le confund una cu alta.