Invingatorul este intotdeauna singur

N-ai voie sa gresesti cand este vorba de tonul cartii tale. Ton de care, desigur, prima fraza e cat se poate de responsabila. Departe de mine gandul de a exagera - nu ajung pana intr-acolo cat sa-i confer exclusivitate acestui element, dar hai sa-i zicem cel putin prioritate. Sa continuam. Nu cu mult timp in urma spuneam ca imi cam umblau gandurile roi in jurul unui inceput de roman precum :“In orice furtuna se ascunde un diavol”. Adunat, curat si poate usor cuminte, enuntul injgheba niste cruzimi curioase, plasate contrastant intr-o zona de misticism. De ce o tot tin cu aceasta chestiune? Pentru ca oricat de condensata si aproape lirica as fi simtit-o, abia continuarea mi-a sacrificat cu totul orice urma de indaratnicie, pe care recunosc ca o am, preventiv, fata de orice carte care m-ar putea entuziasma peste masura. Pentru ca e pacat sa iei literatura ca pe-un fleac. Pentru ca sunt convinsa ca literatura nu e doar pentru placut.

Si se zice in Jacob se hotaraste sa iubeasca: “In iulie 1924, tata s-a ivit dintr-o asemenea furtuna si niciodata nu i-a contrazis pe cei care credeau ca incheiase o intelegere cu diavolul. Nici cand s-a insurat cu mama, nici cand ea m-a facut pe mine si nici cand el a pierdut iarasi totul.”. Greu de rezistat unei voci oneste, cum e cea a lui Jacob, fiu de svab,  cel promis unei copilarii si tinereti haituite in prima jumatate a secolului XX de razboi, de deportari, de comunisti, de amintirea care scruteaza secole in cautarea unor stramosi care nu si-au gasit niciodata locul. Asta lasand la o parte primirea pe care lumea aceasta i-a facut-o acestui Jacob, zeflemisindu-l printr-o nastere tocmai in caruta cu balegar, la fel si prin (ne)potrivirea lui intre un tata aparut de nicaieri, poate dintr-o salbaticire a adevarului, si o mama suspect de descurcareata in tineretile ei, in America, unde s-a si imbogatit. Tiganci obeze care descifreaza vantul, caini nefericiti care sapa dupa portretele lui Hitler si dupa alte lozinci naziste, trenuri spre Siberia cea amenintatoare, oameni nehotarati intru iubire, satul Triebswetters (ce sonoritate in limba germana, cu toate ca nici Tomnatec nu greseste deloc) – iata o parte din imprejurarile ce elibereaza un deosebit simt al fictiunii.

Apropiindu-se mult de o confesiune cu stilizari ce dau inspre realismul magic, cartea se nareaza bland, dar fara superstitia binelui, care altfel n-ar produce decat situatii de-a dreptul jenante. Povestea este pusa la inaintare chiar si cu riscul de a se clatina, ceea ce e de-a dreptul frumos, imprevizibil si flatant pentru cititor. Personajele se fac singure, nicio voce auctoriala nu-si permite sa le invarteasca pe degete, pe Jacob si pe ai lui ii prinde mai mult decat bine nu numai fondul vremurilor lor, dar – mai important – senzatia de viu.

Exista, totusi, niste limite foarte clare intre care se desfasoara Jacob, personajul-narator si care, de altfel, in text se arata sec si nemilos, ajutat in acest sens de un discurs fara strop de autocompatimire. Cu atat mai interesant cu cat, paradoxal, acesta se concentreaza mai mult pe exterior, pe lumile celorlalti, in final, drama lui (poate e putin deplasat sa o numesc astfel, in conditiile in care el nu face deloc caz de situatia lui – dar raman la compromisul unei exprimari cu pura intentie de subliniere) fiind chiar mai intriganta in acest fel. Drama care nu vrea sa-nsemne nimic altceva decat nefericirea bunatatii nerecompensate (pronuntata mai mult pentru cititori si mult mai putin incurajata sa se asocieze frustrarilor personajelor), care subzista nu prin speranta unei schimbari, cat prin autosuficienta gestului si gustului pentru blandete.

Si iata si motivul pentru care inca am niste chestiuni de rezolvat cu titlul romanului (pe care veti vedea cum le descurca autorul insusi, intr-un interviu pe care i l-am luat cu prilejul turneului de lecturi publice din tara), care sugereaza mai degraba o sacadare in devenirea lui Jacob, care anunta praguri de constientizare ce par sa fie intr-atat de subtile si de line, ca aproape ca pot fi trecute cu vederea. Jacob e hotarat intru iubire, asta mi-e clar. Cu toate acestea, el si-i alege pe cei carora le ofera afectiunea lui – pe bunicul sau, pe Ramina si pe Katica - , ceea ce e intr-un fel destul de siret, motiv pentru care era nevoie de o lectie de umanitate. Iar pretextul nu putea fi decat tatal, Jakob (atentie la variatia consoanei “c”, ascunde revolte-cheie!), cel care a renuntat de doua ori la fiul sau, care era astfel atat de indreptatit sa nu ierte, sa jubileze in revansa unei ofense de-a dreptul agresive.

Jacob-fiul ramane, asadar, borna simtirilor gratuite, pe masura vietii intotdeauna nemotivate, dar care se cere dusa pana la capat. Jacob e omul bun nu din intamplare, nici dintr-o pricina anume, ci numai prin meritul adancimii lui. Iar romanul in care e inchis nu poate decat sa-l oblige sa-si duca pana la capat pornirea, cu toate ca acest personaj ramane cu niste rezerve - acelea de a iubi intens, plin, dar selectiv si foarte putin exteriorizat. Nu ca ar fi o diminuare a calitatii sale afective, ci pur si simplu ca se simt niste oprelisti, niste precautii care il singularizeaza pe Jacob, care il separa de ceialti si care nu il lasa sa fie cu totul partas universului in care traieste. In copilarie, fizicul sau este cel care il pune in spatele cortinei lumii, mai tarziu este teama de a nu se revarsa peste un anume om care s-ar putea sa nu aiba deloc nevoie de el, tulburarea de a incomoda printr-un surplus de sentiment, pe care de aceea si-l si pastreaza mai mult pentru sine (in niciun caz sa nu-l banuiti de mizantropie, narcisism sau trasaturi asemanatoare).

Si mi se pare de bun-simt sa nu inchei inainte de a lamuri o ultima tema de discutie referitoare la titlul romanului, in care recunosc ca suspectam, la un prim contact, o atitudine parodica fata de romanul lui Coelho, Veronika se hotaraste sa moara. Dar eu una nu prea gust acest fel de joculete literare, care ajung la un moment dat sa se ia in deradere ele singure. Ei bine, Jacob se hotaraste sa iubeasca nu are nici in clin, nici in maneca cu ideile nu tocmai de prima mana dintr-o literatura cum e cea a contemporanului Coelho, nu-i absolut nicio punte intre cele doua carti, e pura intamplare aceasta traiectorie partial comuna, care in cele din urma devine cu totul derizorie. Cu toate acestea, continuu sa vad putin pericol in aceasta asociere involuntara, mai ales pentru cei cam grabiti.

In final, scurt si la obiect, iata ce-i de retinut: mai intai, ca literatura lui Catalin Dorian Florescu se povesteste fara ragaz, cu miez, atasant si placut nuantat si-apoi ca e musai sa o treceti pe lista de lecturi.

* Carte oferita editorului spre recenzie prin amabilitatea Librariei Carturesti Palas.