De la Ibsen la Spotlight nu e decat un singur pas

S-au scurs intre timp aproape doua sute de ani si iata ca piesele sale, in vesminte noi, par a fi inepuizabile. In 1882, Un dusman al poporului venea ca replica in fata reactiilor acute pe care Strigoii le iscase in tara natala. Dincolo de subiectul ce incrima atat conservatorismul cat si liberalismul, drama este si un portret in efigie al autorului. Arthur Miller, atras de subiect, depistandu-i si actualitatea, face in 1950 o adaptare a piesei, adaptare in care Ibsen parca straluceste si mai viu, aparand azi in 2016 in fata noastra cu dovada rezonantelor in actualitate. Meritul de a fi revitalizat aceasta poveste a lui Stockmann, doctorul care lupta (de unul singur) pentru adevar impotriva unor mentalitati ostile, ii revine regizorului Claudiu Goga si a intregii sale echipe cu care a lucrat.

E al doilea spectacol al sau de la nationalul iesean, dupa Vizita batranei doamne, in care problema vinii colective constituie pilonul tematic. Ca traiectorie involutiva, Stockmann il continua pe Afred Ill, ambii traversand, pe directii diferie, e adevarat, drumul de la erou la victima. Diferenta e ca primul e un „om care a vazut idei”, neputincios insa in lupta pentru dezvaluirea adevarului, in vreme ce personajul lui Dürrenmatt, lipsit de la bun inceput de vreo aura, e un produs al coruptiei si, daca lupta pentru ceva, e doar pentru a se salva, nu pentru ca s-ar dedica celorlalti. Acum nu mai e nici o batrana doamna pe scena, dar ii simtim prezenta in umbrele orasului, e ascunsa in aproape toate personajele, surade si asteapta in tacere sa fie tras glontul din final. Cine stie, poate-si plimba pantera, pe-nserat, in statiunea balneara...

Un dusman al poporului mizeaza pe un stil mai putin practicat la Sala mare a Teatrului, un stil in care psihologizarea e mult interiorizata, facandu-i-se loc subiectului dezvoltat ca intr-un dosar, ca intr-un reportaj – cu evidenta distanta. Senzatia apropierii dintre teatru si film este pregnanta. Textocentrist, Claudiu Goga alege o regie mininala, axata, asa cum ne-am obisnuit, pe munca in filigran cu actorul. Insa, de data aceasta, emotiile nu prea transpar pe scena, totul se consuma la interior; pauzele, jocul privirilor si cuvintele rostite pe tonalitate joasa sunt cele mai importante. Distantarea prin care criticii i-au etichetat adesea textele lui Ibsen este efectul prioritar scontat, spectacolul devenind o insiruire de tablouri realiste, ca o relatare in care conteaza, in primul rand, ce se spune. In acest peisaj plat, exista cateva modulatii plasate cu rost, scurte inflexiuni, vibratii, deritmari in care filmul parca se topeste, iar personajele nu mai au puterea de a-si stapani lacrima, sclipirea, irascibilitatea. Scenografia ajuta enorm la crearea impresiei de uniformitate si de repetitie a planurilor identice. Sub semnatura lui Andu Dumitrescu, spatiul este cel al volumelor simple, taiate drept, al culorilor terne, din gama bleu-urilor prafuite, cenusiu, negru. Casa, orasul, redactia toate locatiile se aseamana, stergerea individualitatii fiind unul dintre sensurile dictate. Aparent ordonate, intacte si curate,  obiectele sufera transformari in acelasi timp cu turnura negativa pe care evenimetele o iau. Dezordinea, fisurile, cioburile si elemente intruzive pun stapanire progresiv, deformand tabloul scenic. Videoproiectiile sunt, insa, fie redundante (masinile de scris ce apar in imagine cand actiunea se petrece in redactia ziarului), fie inestetice (cum e ploaia in episodul discursului din gradina lui Horster).

Doctorul Stockmann a descoperit ca apa din canalizarea statiunii balneare - afacere ce tine in viata micul oras „de pe litoral, din sudul Norvegiei” -, e contaminata. Din aceasta pricina oamenii se imbolnavesc. Vrea sa faca public raportul de analiza, dar rand pe rand, prietenii il resping, fratele si socrul dovedindu-se chiar cei mai inversunati inamici. Toti ascund aceasta problema pentru ca dezvaluirea ei ar insemna darea pe fata a coruptiei, care-i include aproape pe toti. Se desfasoara in paralel cu planul evenimential, un plan al gandurilor nerostite, al schimbarilor, al furtunilor launtrice. Jocul constiintelor, testarea limitelor moralei si rasturnarile spiritului, marcate de dezamagiri, coaguleaza un nivel invizibil, unde batalia dintre adevar si minciuna e parca mai acerba. In aceasta fina tesatura intre gest si gand, intre actiune imediata si stapanire de sine, actorii reusesc roluri de exceptie. Partitura principala e impartita intre Constantin Puscasu (doctorul Stockmann) si Teodor Corban (Peter Stockmann). Relatia antagonica dintre frati e conturata in detaliu, actorii facand sa transpara acumularea de tensiune dintre cele doua personaje, tensiune care-i desparte din ce in ce mai vizibil. Mentin ceea ce in text Ibsen a facut cu aproape toti eroii lui: stranietatea sau dualismul caracterelor. E dificil sa decizi daca doctorul e realmente lucid pana in ultima clipa, daca detine adevarul intact, daca nu cumva incapatanarea sa inversunata  e si un fel de cecitate, un fel de orgoliu vecin cu maladia, care-l face sa uite de repercusiunile grave ale actiunilor sale asupra familiei. Tacerile si scurtele momente explozive ale lui Constantin Puscasu potenteaza semnele de intrebare. La fel, in privinta fratelui sau, publicul poate simti la un moment dat in omul cupid, flegmatic, imoral, si intelegerea sau dorinta de a-i proteja pe cei apropiati. In interpretarea organica, Teodor Corban stie sa nuanteze, sa estompeze atunci cand trebuie. Intr-un rol ceva mai restrans, al Katherinei Stockmann, Petronela Grigorescu dozeaza trairile interioare, facand dovada ca un actor de talent nu are nevoie de pagini intregi de text, de metafore sau de mari personaje pentru a impresiona. Dumitru Nastrusnicu (in rolul capitanului Horster) are la dispozitie un personaj de plan secund, dar cu statut-cheie in relatie cu familia Stockmann. Este, in pofida prezentei reduse pe scena, o figura care se remarca. Il ajuta linia distantarii pe care a aratat, si in alte spectacole, ca o stapaneste foarte bine si cu toate acestea, rigiditatea, ecartul pe care-l ia fata de celelalte personaje si fata de locul actiunii, ii sporeste trasatura neapartenetei la spatiul „poluarii”.

Cu plusuri si minusuri, restul distributiei contureaza fresca sociala. Adi Carauleanu e socrul fara scrupule, omul de afaceri care nu concepe sa piarda niciodata (totusi ticul pe care i l-a gasit personajului e cam exagerat). Cosmin Maxim (redactorul de la „Curierul poporului”), Doru Aftanasiu (Aslaksen, tipograful), Ionut Cornila (Billing, colaboratorul) sunt mastile uratului cu expresii diferite; Andreea Boboc (Petra) incearca sa joace tentele idealismului juvenil; Pusa Darie arunca singura nota de umor din text. Participantii la adunare (Emil Coseru, Gelu Zaharia, Cosmin Panaite, Radu Homiceanu, Dumitru Florescu, Sorin Cimbru, Lucian Valacu, Nicolae Ionescu, Delu Lucaci, Adrian Marele) realizeaza corpul solid, brutal, imaginea informa a societatii violente, tulbure, vinovata de raul ce creste mereu. E avida in a-si gasi un tap ispasitor, spre a-si  motiva, totodata, pervertirea.

Spectacolul lui Claudiu Goga deseneaza o harta a sistemului calau(multiplicat)-victima ce pare sa fie patternul perpetuat de-a lungul secolelor si intre geografii diferite (de la fiorduri, la metropole si catune aparent linistite). O parabola a unui Prometeu inlantuit, un autor autoexilat. Un dosar al statiunii balneare, un altul al abuzurilor preotilor fata de minori. Un teatru „incatusat”. Si o societate mai veche sau mai noua care-si acopera, cu buna stiinta, ranile, incearca sa le uite - poate chiar le uita -, mereu in defavoarea copiilor ei. In mod paradoxal, justificandu-se cu argumentul protectiei si al grijei fata de acestia. Ne aflam intr-un Spotlight ce nu da semne ca s-ar termina odata cu inchiderea unltimului caz intre coperte.