Sfarsitul lumii – Troia, 1012 BC

Ce rau mi-a parut cand Serban a retras drepturile de a fi reprezentata, dezamagit de evolutia noii lumi romanesti… Imi aduc aminte ca arhitectura totalitara a teatrului din Bucuresti, cu maruntaiele lui hade, crea o atmosfera apasatoare dublata in acea iarna de tragedia unei societati iesite din comunism ca sa fie ranita groaznic de mineriada. Daca Troia a fost rasa de pe fata pamantului in timpuri legendare, miturile ei au facut-o sa supravietuiasca in memoria umanitatii. Troia a disparut insa lumea continua si azi sa fie miscata de reprezentarea scenica a tragediei antice. Ceea ce a reusit Andrei Serban in 1974 cand viziunea sa asupra teatrului antic a devenit realitate (la teatrul La MaMa din New York) a fost demonstratia de o rigoare matematica a actualitatii piesei lui Euripide. Si vorbim aici de o premiera absoluta care avusese loc cu aproape jumatate de mileniu inainte de Hristos (415 i.e.n.)! Sigur, exista opera lui Berlioz (1863), recent reluata cu mare succes la Covent Garden, sau filmul lui Cacoyanis, The Trojan Woman (1971) ambele extraordinare desigur, dar mie mi se pare ca montarea lui Andrei Serban are cel mai mare impact asupra spectatorului.

Dupa cum stie toata lumea, in aceasta productie, spectatorii participa la creatie. Ei sunt dusi in culise, apoi pe scena si in cele din urma ajung pentru ultima parte in sala. Ei reprezinta multimea neputincioasa din cetatea cucerita, care asista la prabusirea unei lumi, toate tentativele Hecubei de a coagula in jurul ei cea mai fragila ordine sunt sortite unui esec implacabil. Daca in 1990 te puteai simti pe scena asa cum te simteai intr-o piata din Bucuresti la o demonstratie pentru democratie, iar pe ahei ii puteai asimila unor forte de represiune, fie ele ale securitatii din 1989 sau ale minerilor de un an mai tarziu, oare in 2012, cum va fi?

Odata intrat in culise, asteptand ca toata lumea sa isi gaseasca un loc, coridorul stramt cu pereti foarte inalti prin care treci, in ritmul rar al unor tobe, atmosfera apasatoare incepe usor sa se instaleze, si odata cu ea te cuprinde un sentiment de nesiguranta. Ti-ai dat seama deja, ca nu e un spectacol ca oricare altul, ca se va intampla ceva neasteptat, in foarte scurt timp. Procesiunea soldatilor ahei purtand sulite de bambus cu care mana de la spate un grup de femei care vor deveni sclave te conduce apoi chiar pe scena. Cortina e trasa iar spectatorul e in bezna, o prada ideala pentru efectele care urmeaza. Trei schele de lemn pe care vor urca pe rand personajele principale (Hecuba, Andromaca, Cassandra si Elena) inconjoara lumea care este prinsa ca intr-o capcana. Una a magiei, bineinteles – in forma literei “U”. Declamatiile femeilor din Troia cea sfarsita vor izbucni pe neasteptate de pe oricare dintre cele trei esafoade, pentru ca la un moment dat iti dai seama ca asta sunt, niste esafoade, te fac sa te intorci tot timpul intr-o directie sau alta. Grupuri de soldati ahei isi fac loc printre spectatori, itinerariile lor sunt geometrice – laturile sau diagonalele spatiului dreptunghiular din care nu vei putea scapa. Este o claustrofobie indusa de acest decor extrem de sumar, o nesiguranta creata de semiobscuritate iar prezenta soldatilor ajunge treptat sa te inspaimante. In acest timp petrecut pe scena, tensiunea pe care incepi sa o resimti de la primele lamentari ale Hecubei, creste odata cu rapirea Cassandrei si devine paroxistica in scena violului Elenei. Abia dupa uciderea lui Astyanax spectatorii sunt eliberati, cortina se ridica, si intr-o procesiune a infrangerii pe care o resimti ca pe una personala, ajungi in sfarsit in sala, ocupand un loc, nu mai conteaza care, important este ca ai scapat din infern.

Daca acum 23 de ani emotiile acestea erau conectate inevitabil la realitatea sociala, devenind in spatiul scenic aproape viscerale, fiind o prelungire a vietii din strada, acum a fost diferit si cu nimic mai prejos. Cea mai frumoasa diferenta fata de spectacolul de la Bucuresti a fost faptul ca la Iasi, Troienele a fost o productie de opera, cu solisti de opera, cu instrumente la care se canta pe scena. Muzica lui Elisabeth Swados a prevalat in fata declamatiei. E vorba de o compozitie care se bazeaza pe ritmuri si incantatii cu rezonante ancestrale, cantate in limba greaca veche, efectul acestei muzicalitati stranii este coplesitor in multe momente. La Bucuresti, tin minte, Ioana Bulca a facut o impresie extraordinara in rolul Hecubei, azi, Simona Titieanu a fost parca transfigurata de acest rol, a cantat declamand si a declamat cantand incat aceasta expresivitate te facea sa ti se para ca intelegi tot ce spune sau canta desi nu stiai nici un cunvant.

Si astfel se face ca de data aceasta emotia s-a mutat mai mult in zona esteticului, a catharsis-ului decat in cea a corespondentei imediate cu lumea pe care o traim. Mie mi se pare ca Hecuba este cel mai important personaj, ea ramane sa fie martora la intreaga tragedie, atat de profunda incat o transcede. Desigur si Ana Maria Donose Marcovici a fost o Elena ideala (si motivul pentru care spectacolul este interzis minorilor), nu numai foarte frumoasa, dar si vocal fiind limpede si muzicala. Scena seductiei lui Menelaos, de la inceputul secventei ei, a fost elocventa. Lacramioara Hrubaru – excelenta in rolul Cassandrei, in fond, ideal distribuita aici, alura ei inocenta a mers perfect impreuna cu rasul final, al profetiilor blestemate sa nu le creada nimeni. Din pacate, nu cunosc foarte bine artistii ieseni, nu am reusit sa identific exact ce rol a jucat fiecare solist din distributie. Pot spune insa ca au fost ireprosabili si ca am ales sa laud in primul rand sopranele, in fond este vorba de o opera-teatru despre tragedia unor femei, atemporala, cu rezonante multiple, inclusiv in istoria recenta.

Imi amintesc brusc de spusele unui critic francez, Andre Tubeuf, relativ la autenticitate. Nu putem sti cu exactitate cum arata o reprezentatie teatrala de acum 2500 de ani, in Grecia antica. Am putea incerca s-o reconstituim, cu amfiteatre, torte si masti. Numai ca principala necunoscuta este tocmai spectatorul. Despre cel din antichitate stim inca si mai putin. Rafinamentul lui ne este aproape necunoscut noua, celor din anul 2012, nedespartiti de telefonul mobil, de televizor si de benzina. Atunci recursul la autenticitatea sablon a amfiteatrului nu mai ramane deloc valabil. Trebuie modificat spectatorul. Nu-l putem transforma in grecul din antichitate care asista in aer liber la teatru, cu un ochi spre drumul catre port, unde urma sa-i soseasca o corabie in care investise bani, nu-l intelegem. Si atunci e nevoie de un Andrei Serban care sa ne transforme pe noi in altceva. In niste oameni carora li s-au deschis niste receptori nestiuti pentru catharsis-ul tragediei antice. Sau cum spunea Andrei Tarkovsky, sa ne arate ca posedam organul credintei, sufletul, spiritul. De aceea este un regizor atat de mare, pentru ca reuseste sa ne schimbe, fie si numai pentru doua ore. Iar pe cei care vor asta, chiar si pentru o viata.

*Guest writer pentru acest articol este Alexandru Patrascu, inginer.