O intalnire cu Andrei Serban (partea a II-a)

"In viata mea nu am facut un spectacol gandindu-ma sa placa publicului. Pentru ca habar n-am ce place publicului si publicul este facut dintr-o majoritate de oameni care au fiecare alt gust"

Intrebare.: In ce priveste dorinta de a face lucrurile altfel, ne povestea mai devreme dl. Holender, care face un curs aici la Iasi, ca la un moment dat ati montat un spectacol care nu s-a bucurat de un succes fantastic tocmai pentru ca publicul de acolo nu era obisnuit sau pentru ca veneati cu o abordare total diferita fata de cele clasice cu care erau obisnuiti. Intrebarea este, atunci, ca regizor sau ca manager cultural, ideea e sa programezi spectacole pentru public, cu care publicul e obisnuit si care iti aduc un succes garantat? Si aici fac referire in principal la Nationalul iesean, pentru ca trebuie sa recunoastem ca in Iasi publicul este destul de conservator si, cum vine un regizor cu o abordare putin mai indrazneata, apar tot felul de comentarii. Trebuie deci sa incerci sa fortezi si publicul sa depaseasca cumva traditionalismul sau doar asa sa urmezi un drum batatorit?

Andrei Serban: Pentru mine e foarte clar. Cine-si doreste sa mearga – ca regizor vorbesc acum – pe drumuri batatorite de altii si sa faca ce au facut altii inainte, foarte bine, poate sa faca asta, nu este ceea ce vreau sa fac eu, nu am facut niciodata asa ceva, dar am respect pentru cei care fac asta bine. Pentru ca sa faci un spectacol traditional cum s-a mai facut, dar sa-l faci bine, este exact ca si cum ai stii sa faci o omleta bine. Foarte rar, insa, vad spectacole traditionale facute bine, le vad si plec dezgustat pentru ca nu sunt bine facute nu pentru ca sunt traditionale. Cand vad ceva bine facut am respect.

Dar asta nu inseamna ca este ceea ce cred ca duce arta inainte. Arta este dusa inainte de cei care au curaj sa deschida drumuri noi. Pentru asta trebuie in primul rand, sa ai un curaj mare, in al doilea rand, sa ai inspiratie sa incerci si altceva si in al treilea rand, sa te astepti sa fie aruncate oua si rosii in capul tau. Se intampla si asta. Si sigur ca exista regizori tineri, in Romania mai putin pentru ca regizorii tineri nu sunt foarte curajosi. Sunt vreo doi-trei, dar cel mai curajos regizor tanar nu mai e tanar, ca e Afrim, care nu mai e asa tanar, dar are curaj si ma bucur foarte mult pentru el. Nu intotdeauna ceea ce face e la fel de bun, dar e intotdeauna interesant, nu te plictisesti, ceea ce e deja un lucru extraordinar. Ca foarte des merg la teatru si mor de plictiseala, ceea ce vad ma plictiseste, nu-i viu, si nu-i viu pentru ca este prost facut.

Deci, cei care au curaj sa mearga pana in panzele albe sa descopere ceva nou, sunt cei care isi asuma riscul si sacrificiul de a fi huliti. Acum, astea sunt doua atitudini aici. O atitudine a acelor regizori din Occident care fac in teatru, dar in special in opera, pentru ca in opera sunt bani multi, sunt decoruri care costa enorm, sunt bugete enorme pentru costume, pentru ca opera este un lux al burgheziei. Ceea ce in Romania nu este, pentru ca nu exista o burghezie de asa natura care sa-si permita luxul sa mearga la opera, aici biletele nu sunt asa de scumpe, nu e o problema asta, dar acolo este cand un bilet costa atat de mult. Ei bine, acesti regizori, si cu asta nu sunt deloc de acord, fac spectacole primind bugete imense, fiind foarte bine platiti profita de aceasta situatie de imburghezire si fac spectacole extrem de iritante ca sa irite publicul, ca sa-i faca pe spectatori sa huiduie la premiera. Dar fac special, de ce? Pentru ca este acest snobism oribil, care-i foarte prezent acum in Germania, in Franta, in Italia, in Europa in special, si cu cat te huiduie lumea mai tare, cu atat esti mai avangarda, pentru ca spui “a, tampitii nu m-au inteles, n-au inteles ce-am facut”. Si nu este snobism in asta? Deci mergi pe bani publici, cheltui foarte mult, faci spectacole care merg impotriva muzicii, impotriva a tot, faci imagini extrem de socante care nu au niciun fel de sens, de inteles, nu au niciun fel de inteligenta, dar le faci ca sa sochezi. Deci, as vrea sa-i ard pe acesti regizori, sa-i ard, atat de necinstiti si de imorali sunt, pentru ca e imoral sa faci asta.

Categoria cealalta, in care incerci sa faci lucruri cu curaj, categoria celor care nu vor sa faca ce s-a mai facut, care vor sa faca altceva. In aceasta categorie cred ca ma aflu si eu. In viata mea nu am vrut sa repet ce a facut altcineva. N-are rost, de ce sa mai fac ce a facut altul? S-a facut, de ce sa fac si eu la fel? Vreau sa fac altfel. Incerci sa faci altceva, dar te gandesti tot timpul la sfarsitul zilei ca, ceea ce fac, are sens?

Am repetat toata ziua si am repetat cu actorii sau cu cantaretii si am facut lucruri, realmente ne-am pierdut in imaginatii de tot felul, cele mai aiurea, cele mai demente lucruri, pentru ca am incercat, le-am dat mana libera, le-am spus “faceti orice chiar daca e prost, faceti orice”. Dar la sfarsitul zilei ne oprim si ne amintim, ca intr-un film, ce-am facut acolo, deci ne folosim rigoarea inteligentei si a calmului, nu mai suntem pierduti in energia asta dementa a inspiratiei: sa sarim, sa ne aruncam pe pereti, sa facem orice. Ne gandim la ceea ce am facut atata timp, daca are sens, daca ar vedea cineva asta, ar intelege? Deci noi suntem primii care ne folosim simtul, bunul simt, controlul, suntem primii care suntem critici a ceea ce facem noi insine.

Dar pentru asta trebuie sa avem rigoarea de a lua distanta de ceea ce am facut. Si de aceea un regizor care are aceasta inteligenta si aceasta disciplina a discernamantului ii lasa pe actori sau pe cantareti sa faca liber e vor, nu-i opreste, “faceti ce vreti, vreau sa va vad pe voi improvizand, aratati-mi, dati-mi voi mie idei, n-o sa va spun eu tot timpul ce sa faceti, iar la sfarsitul zilei eu triez ideile, elimin ce-i prost, exact elimin neghina de samanta buna”. E foarte important asta. Si atunci cand ajung la premiera, nu fac niciodata un spectacol care sa placa publicului. In viata mea nu am facut un spectacol gandindu-ma sa placa publicului. Pentru ca habar n-am ce place publicului si publicul este facut dintr-o majoritate de oameni care au fiecare alt gust, dar nu e ceva care sa poata place tuturor. Ce-i aia public? Fiecare spectator are gustul lui. Daca luam acum fiecare persoana de aici, fiecare are alt gust, nu sunt doi oameni carora sa le placa acelasi lucru. Deci cum pot sa plac eu tuturor? Imposibil. Dar, stiu ca am responsabilitatea ca ceea ce arat, produsul pe care il dau, are integritate, are inteligenta, pentru ca daca eu inteleg trebuie sa inteleaga si altcineva, si are onestitatea de a avea intr-un fel o directie, o intentie clara care e dusa pana la capat.

Dar ceva care pur si simplu nu poti sa vezi pus sub numele de avangarda, e la fel de prost ca un spectacol vechi, invechit, care nu spune nimic. Sunt la fel de proaste si unul si altul, sunt moarte. Ce are viata, ce are inteligenta, ce are emotie, ce are sensibilitate, asta e drumul spre arta adevarata. Si curaj.

Intrebare: Cum va alegeti actorii cu care colaborati?

A.S.: Intotdeauna fac auditii, chiar si pentru actorii cu care am lucrat de 10 ori fac auditii pentru proiectul respectiv. Ca sa vad cat de buni sunt pentru un rol anume. [...] Actorii au tendinta sa traiasca din clisee, din manierisme, din succesul pe care l-au avut odata, poate. Traiesc din trecut, nu traiesc in prezent, acum. Si este o lupta cu tine insuti pe care trebuie sa o faci zilnic, de a sta fata in fata cu tine si de a fi in momentul sinceritatii. […] Vad atatia actori in teatrul romanesc care sunt manierizati, foarte devreme in viata, manierizati, nu mai exista nimic adevarat cand te folosesti de lucruri care nu inseamna nimic. […] Trebuie sa te surprinzi ca poti sa faci si altceva si atunci e extraordinar. Cuvintele cele mai importante pentru ca teatrul sa fie viu sunt: surpriza, necunoscut. Cand mergi pe locul batatorite, pe roluri care-ti merg, numai pe alea le faci, le faci bine, esti in mare pericol. Si cand nu faci sa te surprinzi pe tine insuti.

"La un moment dat, cred ca atunci cand ajungi spre jumatatea vietii, viata iti da raspunsul"

Intrebare: Se vorbeste foarte des de sacrificiul actorului, al regizorului. Pana unde ar trebui sa mearga acest sacrificiul si in ce consta? Cat mai e loc de viata personala pentru un actor/ regizor care se dedica total teatrului?

A.S.: Actorii care lucrau cu Grotowsky pentru mine sunt exemplul cel mai clar a ceea ce inseamna sacrificiu. De ce? In Polonia comunista, acesti actori tineri, complet necunoscuti, s-au angajat sa-l urmeze pe acest vizionar, magician, tanar, foarte tanar si el, 27-28 de ani avea cand a inceput, sa se retraga intr-un orasel foarte mic, langa Wroclaw, un orasel mic de tot, nesemnificativ, in care nici nu stiu daca era un teatru, in care li s-a dat un spatiu mic, poate ca asta (n.r. Sala Studio), in care sa-si faca ei, cu foarte putini bani, ce vor. Si ce-au facut? Au inventat un antrenament. Au inceput sa invete tot felul de tehnici, de la teatru chinez, de la teatrul lui Brecht, de la teatrul lui Stanislawsky, exercitii de biomecanica de la Meyerhold. Au luat tot felul de lectii, de metode pentru lucrul vocii, pentru a descoperi un sistem de miscare, de voce, de incalzire atat de total, atat de complex incat incet-incet si-au transformat trupurile, realmente si le-au transformat, au devenit ca un fel de vioara Stradivarius. Trupul lor era trupul unui dansator, al unui cantaret, al unui actor total care putea sa faca cu trupul si cu vocea lui lucruri pe care oamenii obisnuiti nu pot sa le faca. Adica erau extraordinari.

Acum, in acest program diabolic de intens de lucru, ei ce si-au sacrificat? Si-au sacrificat viata lor cenusie din comunism in care nu exista niciun fel de alta atractie – si cei care au trait in comunism pot sa o spuna: indiferent de spectacole, era plina sala. La teatru erau pline salile si la biserica. Doar acolo puteai sa evadezi. La biserica evadai in religie, iar la teatru evadai in imaginatie. In rest viata era de un cenusiu si de o platitudine groaznica. Si ei, ca sa evadeze din viata asta cenusie s-au izolat in teatru, adica viata lor era in teatru.

Evident ca nu puteai sa ai familie fiind tot timpul acolo. Nu puteai sa cresti copii, nu puteai sa fii un tata sau o mama de familie. Deci asta este un caz extrem. Dar chiar cazurile mai putin extreme, pentru ca, daca vorbim de un cantaret de opera care incearca sa aiba o familie dar are contracte – despre cei mai buni, vorbesc – si aproape saptamanal este in alta parte. Canti azi aici, maine canti la Rio de Janeiro, dupa care esti inivitat la Otawa, dupa care la Tokio... este o viata dementa. Cand ai tu timp sa fii mama de copil? Iti iei copilul cu tine si-l duci peste tot? E foarte greu.

La inceput toti suntem la fel, entuziasti, tineri. In clipa in care am terminat scoala incep diferentele, in special astazi cand sunt mult mai multe oferte prin care poti sa devii cunoscut: poti sa faci un serial la televiziune, poti sa faci film, poti sa faci reclame de unde sa castigi foarte bine. In teatre salariile sunt asa de mici, incat e mult mai tentant sa mergi sa lucrezi in afara teatrului daca vrei sa ai o viata materiala satisfacatoare. Iar daca vrei sa ajungi cunoscut, nici nu mai merge intr-un teatru: chiar daca mergi la Teatrul National din Bucuresti, nu te faci cunoscut prin asta.

Atunci cand termini scoala incepi sa faci diferenta, esti pus fata in fata cu concretul vietii. Sa-ti castigi o paine e foarte greu, trebuie sa te lupti si ce vrei sa faci cu viata ta? Ce vrei sa faci? E mult mai greu azi decat atunci cand am terminat eu scoala. Atunci nu aveai de ales, erai angajat intr-un teatru si nu puteai fi angajat decat daca aveai diploma ca ai terminat UNATC-ul. Bun, erai angajat, aveai un loc asigurat. Dar te gandeai sa ai o familie. Un actor sau un regizor care traia in Romania... avea o viata de familie, la un moment dat la 35-40 de ani vedea ce se intampla cu el. Daca esti un actor solicitat, extrem de solicitat, sau daca esti un actor cat de cat de solicitat, dar nu foarte solicitat.Daca esti cat de cat de solicitat si dorinta ta, visul tau de a ajunge foarte foarte sus in meseria asta intr-un fel s-a mai domolit, atunci vezi ca de fapt viata de familie iti da foarte mult, de ce sa nu recunoastem.

E extraordinar sa ai langa tine pe cei dragi. Si-atunci intr-un fel asta compenseaza faptul ca in teatru visul acela mare nu mai e acelasi. Deci din compensatia asta zici “ok poate prind si eu un rol, poate prind si o regie”, dar intensitatea nu mai e aceeasi. Pentru cei care raman dementi, ca viata lor e absolut in teatru si ca viata personala nu are niciun fel de valoare, sunt niste obsedati ai acestei meserii, continua… dar pana cand? La un moment dat, cred ca atunci cand ajungi spre jumatatea vietii, viata iti da raspunsul, pentru ca lucrurile se clarifica.