De vorba cu Irina Margareta Nistor (partea I)

„In strainatate exista un juriu de specialisti care cel mai adesea tin la imaginea lor, adica vor sa ne demonstreze ca au inteles mai bine decat cinefilul de rand…”

AltIasi: Doamna Irina Margareta Nistor, cum vi se pare aceasta a 10-a editie a festivalului Anonimul?

Irina Margareta Nistor: Lunga. E dubla ca durata, si sa fiu sincera nu-mi imaginam ca o rezist asa mult intr-un singur loc, eu plictisindu-ma destul de repede. Doar la Cannes si Berlin mai stau asa de mult, in rest maximum trei-patru-cinci zile nu stau, dar a fost foarte variata si vine mai multa lume, cunosti mai multa lume. Bine, in masura in care o cunosti pentru ca, din pacate, principala problema e ca in continuare lumea, dupa 23 de ani sau cati sunt de la Revolutie, lumea nu vine sa zica „uite, eu sunt cutare, am facut filmul cutare, va multumesc ca m-ati selectionat” sau nu neaparat sa multumeasca, sa zica „eu sunt ala”, sa puna un chip numelui... Si asta ma enerveaza teribil, pentru ca nu poarta nici badge-urile si nu stii care cu care. As face niste badge-uri pe care as scrie numele si filmul cu care a venit fiecare, pentru ca cel mai adesea tu iei filmul nu pentru ca-l cheama „Gogulica”. Deci aici cred ca trebuie lucrat inca vreo 10 ani, cel putin.

A.I.: Astazi (n.e. 17.08) e ziua votului. Ne puteti spune cu cine ati votat?

I.M.N.: Pai n-am cum sa spun. Ca abia de la 10 incolo - si acum e 10.25 - si pana la 18 se voteaza. E adevarat ca au avut voie sa voteze si pana astazi o parte dintre cei care au plecat mai devreme, si Vodafone a facut un sistem mai special anul asta, un cod de bare foarte frumos, foarte estetic: arata ca portile din genericul de la „Marele Gatsby”, asa (se pare ca la mine totul conoteaza cu un film…)

A.I.: Va referiti la quick response code-urile alea…

I.M.N.: Da, vad ca stii cum le zice, intrebasem pe cineva si nimeni n-a stiut sa-mi spuna, sa-l desfaca, era doar QRC. Sunt foarte curioasa ce-o sa voteze, e extrem de important ca voteaza ei, desi iti spun drept ca un aplaudometru dintr-ala, daca am avea ar fi suficient. Pentru ca iti dai seama imediat dupa aplauze ce place si ce nu: daca nu le place ceva aplauda mai putin, nu se intampla sa nu aplaude deloc, ceea ce mi se pare foarte elegant asa... comportamental vorbind. Nu i-a invatat nimeni sa faca treaba asta, e instinctiva, deci aici stam bine.

A.I.: Dar, de exemplu, filmul din Kazahstan (n.e. Harmony Lessons) are un subiect mai greu de digerat, si cred ca daca am face o comparatie intre acest film si un film nu neaparat mai facil, dar mai usor de aplaudat dupa vizionare, cum ar fi de exemplu „Maiorul”...

I.M.N.: Acum, filmul din Kazahstan e unul de o duritate inimaginabila, dupa parerea mea, adica, pentru mine a fost un efort de vizionare, inclusiv la Berlin. Cand a mai venit la mine si l-am mai si tradus, sa stai cu el foarte aproape... (rade) n-am murit de entuziasm, dar, ma rog, lucrurile astea se intampla, pe de alta parte e interesant, vorbesti la Q&A dupa-aia, sigur ca afli despre copilul ala (n.e. actorul principal) ca este un orfan… Stii cum e in general, in strainatate exista un juriu de specialisti care cel mai adesea tin la imaginea lor, adica vor sa ne demonstreze ca au inteles mai bine decat cinefilul de rand…

Atunci in mod sigur ca subiecte de genul asta functioneaza, ca dovada ca filmul a luat un premiu la Berlin (a luat pentru imagine), pentru ca era o inghesuiala destul de mare la filmele de acolo si pentru ca, intre altele, e un coproducator german, care a existat anul asta si acolo, si la „Gloria”, chiar si la „Pozitia copilului”. De-aia au acceptat sa fie coproducatori, ca e clar ca li s-a parut interesant subiectul. Insa filmul - si ma refer acum exclusiv la asta din Kazahstan - n-o sa faca neaparat cozi la cinema, ci cel mult o sa fie un zvon ca e un film extrem de sinistru si o sa mai fie doi-trei neonazisti, care o sa se regaseasca in el. Dar, in rest, e complicat de gandit ca poti sa te duci cu o domnisoara in weekend acolo, pentru ca al doilea weekend n-o mai prinzi.

„Mi se pare nefiresc sa n-aveti in Iasi un festival cu adevarat mare.”

A.I.: Revenind la festivaluri in general, credeti ca mai este loc in Romania pentru un alt festival de anvergura? Ma refer de anvergura TIFF-ului, de exemplu.

I.M.N.: Da, cred ca da, si mi se pare - si nu pentru ca esti tu din Iasi - dar mi se pare nefiresc sa n-aveti in Iasi un festival cu adevarat mare. Adica, aveti niste festivaluri mici, s-a incercat la un moment dat unul ceva de mai mare anvergura...

A.I.: Dar care n-a mai primit finantare din al doilea an.

I.M.N.: Da, n-a mai primit finantare. Bine, acuma stii, e suficient sa fie unul, ca sa se certe cu el insusi, cand deja sunt doi, conflictul apare si scindarile se vad cel mai bine la trupele astea muzicale. Ori astea sunt general valabile, si in arta si in politica si peste tot, deci, idea asta de scindare mergea mai bine la chimie; asa, in viata reala, e o idee nefericita de la un butic pana la ultimul partid important.

Deci mi s-ar parea ca e nevoie sa fie un festival zdravan, la fel de important precum cel de la Cluj, la Iasi si la Timisoara. Mi s-ar parea cel putin necesar sa fie in astea doua locuri. Bine macar ca ati reusit sa mai faceti cate unul mic. Pe de alta parte, am fost de curand la Serile filmului romanesc, unde am vazut ca era foarte multa lume. Adica lumea era dornica, pe de alta parte nici nu vazusera filmele in oras, deci au venit cu filme romanesti care rulasera in oras dar care ruleaza mult prea putin (si asta ar trebui reglat intr-un fel), adica nu se poate ca intr-un oras cum e Iasul sa lasi filmul o saptamana, cat intr-un oras de 50.000 de locuitori – presupunand ca ar avea sala de cinema. Uneori se mai intampla sa aibe. Uite, Rasnovul nu stiu cati locuitori are – e clar ca e mult mai mic – dar are un cinematograf si mi se pare extraordinar.

A.I.: E si problema salilor in care ruleaza, pentru ca putine pelicule intra in multiplex precum „Pozitia copilului” sau „Dupa dealuri”.

I.M.N.: Voi la „Dupa dealuri” ati avut probleme de sunet, dar sa stii ca le-am avut si la Bucuresti, sa nu credeti ca ati fost voi nedreptatiti, ca au avut o portie si la Bucuresti la Cinema Patria, in centrul orasului, adica. E o problema mult mai ampla, nu e numai vorba de cladire, ci si de cum se aude, iar un cinematograf de mall atrage un alt tip de spectatori. Nu spun ca nu as vrea ca spectatorul de mall sa mearga si la filme de genul asta, dar pe de alta parte nu poti sa ii convingi sa mearga la cinamatografe de-astea - sa le zicem vintage -, dar care functioneaza altfel si au un alt tip de spectatori. La mall cand te duci, automat macar ca-ti iei o apa si deja ai depasit, cu mult, biletul de dincolo. Noi suntem intr-o perioada de criza, marea majoritate... Ideea de a face un sunet mai bun sigur presupune o finantare pe care am ratat-o intre timp. Pret de un an si mai mult se puteau face investitii, prin Europe Cinema – se puteau finanta o gramada de cinematografe. De exemplu, am reusit la un moment dat sa fac Europe Cinema din Cinema Studio (al Uniunii Cineastilor) de la Bucuresti, si in momentul ala evident ca am avut un sunet mai bun, ca altfel sigur ca n-am fi avut banii pentru treaba asta. Dar tot asa, n-a stiut stanga ce face dreapta si acum s-au terminat finantarile, si ma uitam la intalnirile astea de la Europe Cinema de la Cannes ca sunt tari in care s-au refacut nu stiu cate cinematografe, pe cand in Romania sunt doar o mana, zece, ceva de genul asta, din care marea majoritate sunt in Bucuresti.

A.I.: Este si o problema a dreptului de proprietate. Cinematografele din tara, de exemplu, fac parte din regia asta autonoma de distributie…

I.M.N.: Romania Film. E o neclaritate si toata lumea tipa, dar nimeni nu vrea s-o rezolve, pentru ca in atata vreme se putea rezolv. Si cred ca, pe de alta parte, ideea cu primariile nu era rea ca macar avea cineva o raspundere, s-ar ocupa de ele. Si ma intorc la cinematograful din Rasnov pentru ca acolo am vazut cu ochii mei ca s-a intamplat ceva. Au recastigat sala, iar anul asta – apropo ca tot ziceai de festivaluri, acolo este un festival de film istoric caruia nu-i dadeam mari sanse si care a crescut, e editia a V-a -, in 2013, au venit istorici din toata lumea. Nu stiu cum au reusit copiii aia sa faca rost de finantare ca sa-i aduca, unii au venit probabil doar ca sa stea cateva zile intr-o mini- vacanta si singura rasplata asta a fost.

Acelasi lucru este valabil si la Iasi pentru ca sunt multi care ar vrea sa vada orasul, nu neaparat trebuie sa le dai si o suma pentru ca-ti fac nu stiu ce prezentare. Sigur ca ideal asa ar fi, ca intr-o buna zi se ajunge si la chestia asta. Ma uitam la Festivalul de Psihanaliza si Film de la Londra. Acolo biletul este cateva sute de lire. Aveam o prietena cu care nu apucam sa ma vad si a platit o jumatate de zi, aproape o suta de lire. I-am zis „mai, te costa mai mult ca la muzeu, sa ma vezi”. La un moment dat mecanismul asta trebuie sa functioneze.

Deci revin. Acolo primaria a luat cinematograful, l-a refacut, se fac diverse chestii aproape tot anul si acum, mai nou, cu un minim de fonduri – au si scris foarte frumos pe el Cinematograful Amza Pellea, si l-au ilustrat cu chipul actorului in rolul lui Mihai Viteazu, a fost Oana (n.e. Pellea),i  s-a dedicat o zi intreaga lui Amza – deci se poate daca facem un minim efort. Deci chestia asta ca nu-i bine ca apartin de primarie are un contraargument fizic. Din punctul meu de vedere mie mi-e egal la cine e, totul e sa functioneze. Ca asa daca dispare undeva, in neant, nimeni nu trebuie sa aiba grija de el, e ca si cu un copil de la orfelinat: nu e al nimanui, il muti de colo colo.

„Bertolucci a mers la psihanalist tocmai ca sa-si faca mai bine filmele.”

A.I.: Apropo de Festivalul de Psihanaliza si Film de care pomeneati, d-voastra ati organizat un festival pe aceeasi tema. Sunteti interesata in mod deosebit de psihanaliza, sau ce anume v-a determinat sa-i puneti bazele?

I.M.N.: Era un moment in care m-a interest foarte tare psihanaliza – e tentatia celui care descopera psihanaliza si mai ales, care este punctul de vedere al romanilor fata de psihanaliza. Dupa aia, in anul ala au fost multe filme pe subiectul asta, am ajuns la Londra sa asist la festival si in vremea aia chiar pregateam e emisune pe care din pacate au refuzat-o diverse televiziuni, se chema „Divanul si ecranul”. Cu toate astea adunate am zis sa vad cum functioneaza si la noi. N-am gasit niciun fel de bani, cu chiu cu vai cei de la Ministerul Culturii, din fondul special ne-au dat cat de cat niste bani si atunci, tot impreuna cu Miruna Berescu (n.e. directorul Festivalului Anonimul) am incercat si s-a demonstrat ca a avut un success, de s-a stat si pe jos, ceea ce la malluri stii ca nici nu e voie. Drept care, imediat dupa toata lumea a zis „da’ nu vrei sa-l faci la noi?” de unde pana atunci nu gaseam nici cu cine, nici unde, nici in ce fel. Acum nu stam mai bine, ca bani tot nu avem, de la CNC nu, ca n-am depus in nu stiu ce timp util, ca am avut multe altele de facut, dar sper pana la urma sa apara niste sponsori pentru ca exista un public interesat.

In Romania e o chestie, pentru ca psihanaliza a fost practic interzisa pe vremea comunistilor. Este inca destul de fancy sa faci chestia asta, pe de alta parte au aparut foarte multi escroci si atunci parerea mea este ca ar trebui sa poti distinge intre ce e escrocherie si ce nu e, pentru ca e o treaba mult prea grava. Adica sa intre cineva cu un caz complicat pe mana cine-stie-cui, sa pici asa, ca pe mana unei ghicitoare, cu pretentii nu cred ca e bine. Atunci am si citit mult, n-as putea spune ca as fi o specialista, dar am reusit sa inteleg niste lucruri altfel si sa descopar o lume care e destul de agitata si complexa. Si foarte multi artisti , la randul lor, nu degeaba ei insisi sunt psihanalizati din cand in cand…

A.I.: Sa inteleg ca sunteti o admiratoare a lui Slavoj Žižek, cel cu „Pervert’s guide to cinema”.

I.M.N.: Am luat DVD-ul ala, da, de la Montreal. Stii cum e ca e cate o perioada cand gasesti numai divrse intr-o anumita directie. Imi place foarte mult ca organizatorul de la Londra e chiar un psihanalist. Si m-am gandit ca lucrurile astea creaza ceva durabil pana la urma. Cand am ajuns la Londra era deja o romanca stabilita in Marea Britanie, Laura Manu, alesese din Romania un film al Iuliei Rugina: „Captivi de Craciun”. Ea si-a prezentat productia, a fost comentat de psihanalisti. Iulia a zis ca punctele astea de vedere nu le-a gandit niciodata nici cand a facut mediul-metrajul, nici dupa aia. Asta ni se intampla foarte des inclusiv noua, criticilor de cinema. Ma uitam la „Maiorul” si l-am intrebat pe rus daca in scena cu moartea copilului, de la inceputul scenariului sania aruncata e o aluzie la „Cetateanul Kane”. La care el a raspuns ca a vazut „Cetateanul Kane”, dar ca nu s-a gandit niciodata la asta. Dar daca asa vreau eu, e o idee buna si o sa o zica si el de-acum inainte. Cam asa e si cu psihanaliza. Sigur ca el, vazand filmul lui Orson Welles, i-a ramas scena acolo intr-o cutiuta, dar n-a stat sa se gandeasca de unde i-a venit. El a folosit cadrul ala si atata tot. Asa e si cu psihanaliza, cand psihanalizezi un film si vezi altfel niste lucruri.

Ceea a fost formidabil este ca intre timp Iulia a facut un film, „Love building”, care porneste de la chestia asta, adica sunt trei tineri psihanalisti care aduna niste cupluri intr-un spatiu dintr-asta cum e aici la Sfantu Gheorghe, oarecum, sa-i impace, daca mai functioneaza sau nu ceva intre ei, intre perechile respective. Si e facut in cheie, pana la un punct, destul de ironica, asa, dar si cu parti serioase. Adica e clar ca s-a interesat, nu mai spun ca e facut pe banii lor - bineinteles ca n-au avut fonduri… Tot respectul pentru cei care reusesc - dar pe de alta parte, creaza asa un precedent periculos, pentru ca la un moment dat chiar n-o sa mai aiba nimeni, pe principiul merge si asa! Ca prima data te mai ajuta unul-altul, dar nu tine asa la nesfarsit.

A.I.: De la low budget la no budget.

I.M.N.: Da, nu se poate, e inacceptabil. Intr-adevar, le-a iesit foarte bine. Sigur ca sunt si niste actori acolo de un succes incontestabil si care sunt si co-producatori, inclusiv Boguta, Papadopol si Bucur, dar vezi, a iesit ceva. Si acum cand vine de la Londra psihanalistul - ca inteleg ca vrea sa vina  si ma bucur nespus - o sa-l analizam si pe asta. La randul lui, psihanalistul de la Londra Andrea Sabbadini a pornit de la o idee pentru festivalul „nasit” de Bertolucci, (care a lucrat cu o actrita romanca, si in filmul asta care urmeaza sa iasa in septembrie pe ecrane la noi, „Eu si tu”: Veronica Lazar, care a plecat din Romania de mult.) Iar Bertolucci a mers la psihanalist tocmai ca sa-si faca mai bine filmele. E si asta o sansa pentru cei care vor sa creeze, sa-si puna putina ordine si in felul asta. Deci, de-aia, am tinut foarte mult la proiectul asta si cred ca de-asta mi-a si iesit.