- 5095
Dan Alexe si mistica regulilor care „iti vin”
Da de-o femeie cu trei sani. Da de-o chomskyana, de o aroganta, de o fixista si o obosita, de o nesatula, de o alta cu calcaie de un erotism nebun, de un cuplu, de un paun, de, de, de. Le gaseste pe toate, le desface pe toate – cum ii place lui s-o zica – si e natural sa o faca, pentru ca e unul dintre naratorii-personaj ai lui Dan Alexe, care a scris o carte de o fluenta iesita din comun: Miros de roscata amara si alte povestiri scandaloase (Editura Humanitas, 2014).
Scriitor cu obsesii bine intretinute si cu naratori in fond sofisticati, dar totodata animalizati onorabil, cam asa il veti gasi pe Dan Alexe in Miros de roscata amara. Pusi cu totii in carte fara grija, fara pudoarea pe care, de altfel, autorul o vede ca pe o forma de snobism. De interpretare, adica. Si de aceea imi si plac atat de mult personajele lui, pentru ca nu joaca nimic. Ele doar se joaca in asa fel incat noi sa prindem itele temei explorarii sexuale. Si totusi nu atat o explorare a corpului (desi, desigur, ar fi o prostie sa crezi ca se poate face abstractie de el), cat a unei erotici mentale. Mai ca as crede ca de starea de sex sunt, de fapt, interesate povestirile lui Dan Alexe, despre care pana si Emil Brumaru a zis la lansarea de la Iasi ca-s „foarte misto”. Iar Emil Brumaru...
Revenind, insa, deloc incalcite in fire epice alambicate, dar aruncate in intamplari simple si neimportante, care nu le fac sa se demonstreze, sa evolueze, sa se schimbe, aceste personaje doar justifica o forma de uitare a regulilor. O neseriozitate sfanta sta la baza fiecarei povestiri absolut frapante prin curatenia unor rautati care altfel, adica fara inteligenta lor, nu ar fi decat niste suceli, niste gesturi mizerabile si plictisitoare. Ceea ce evident ca nu li se intampla personajelor lui Dan Alexe.
Personajul-narator – notati, asadar, ca vorbim despre o persoana I autobiografica de cele mai multe ori – e, astfel, empatic nu prin nevoia lui de a ajuta prin orice efort, chiar si prin acela de a-si distruge propriul statutul. Isi vrea si isi forteaza femeile sa fie sincere si intuitive, libere si enervante si pazite de cea mai zemoasa forma de auto-acceptare. Iar cele care n-au chef sau, da, nu pot, aproape ca sunt injurate incomod, fara remuscari, bineinteles.
„A dat alta pagina si am remarcat cu satisfactie rea ca isi umezeste buricul degetului. Ador femeile cu imperfectiuni.” („Chomsky la sciapozi”, p.105)
Ceea ce, atentie, nu ma face nici pe departe sa simt ca volumul o ia de-aiurea, intr-o directie misogina. Motivul e cat se poate de simplu: nicio aversiune nu e programata, dar nici asigurata de cine stie ce zona de confort a naratorilor.
„De cate ori o vad desfacuta, cum stie numai ea sa se desfaca, sunt tulburat pana la lacrimi. O cert mult. O cert uneori numai ca sa-i vad pe fata spaima ca ar fi putut sa-mi displaca. Spaima mimata, desigur. Tina stie ca as fi incapabil sa-i fac ceva rau, dar e asa de uluitoare cand se joaca de-a copiii terorizati, ca nu pot sa ma opresc din jocul asta de-a tiranul.” („Tina la volan”, p.100)
Sunt 33 de povestiri. „Rabdare, triste cititor, futaiul vine imediat.” („Frenetica moarte a lui Martin Heidegger”, p.197), zice o paranteza autoironica, daca nu chiar jignitoare fata de public. Atata doar ca aceasta remarca vine spre final, cand naratorul simte ca nu mai risca nimic cand vine vorba de publicul lui, pentru ca deja il subjuga si il pune la probe asemanatoare celor prin care isi incearca celelalte personaje.
Volumul de povestiri mentine o erotica ce te loveste in moalele capului. Specificul ei e bine definit, se stie perfect si e cat se poate de ferm. Sexul e nedrept si nu vrea sa se scuze, ci doar vrea sa se intample cat mai creativ cu putinta, ca un joculet cu atat mai amuzant cu cat trebuie sa ii descoperi tu pana si regulile. Dar daca e sa gasesc o formula in acest sens, ei bine, aceasta nu poate fi decat mistica regulilor care „iti vin”.
„O femeie labartata sau cracita trebuie sa aiba si ras voluptos. Rasul voluptos poate fi vulgar sau elegant, nu are importanta, dar e obligatoriu; si trebuie sa fie natural, iar naturaletea nu se invata. Rasul voluptos poate fi transcris fonetic prin „ha-ha” sau „hu-hu” sau „hi-hi”, vocala nu conteaza, numai sa nu fie insotit de privire cercetatoare pentru a verifica daca si-a facut efectul.” („Sibylle la oglinda”, p. 79)
Si-apoi, desigur, sexul nu-i decat o forma de limbaj care, spre deosebire, de cel standard, cel articulat, are avantajul de a nu fi bruiat de nicio conventie. E bine-cunoscuta fascinatia lui Dan Alexe pentru tot ceea ce inseamna lingvistica. Ei bine, aici, cuvintele sunt atat de bine alese, ca nici nu le simti. Atat de percutante, ca nici nu esti atent la ele, ci mergi mult departe de „cum suna”, crezand in ele din oficiu. Mare lucru in literatura, nu-i asa?
