- 2071
@versiunile de la Teatrul Fix
Zilele trecute am avut bucuria sa intru intr-o noua sala de teatru, un spatiu incadrabil in categoria „alternativ” sau „neconventional”, desi, la cat de frecvente sunt astazi actele neconventionale, treptat ele devin, mai mult sau mai putin, o forma de conventionalitate. Teatrul Fix, asa se numeste spatiul nou despre care fac referire aici. Este plasat ideal, pe Cuza Voda, una dintre strazile istorice ale Iasului pe care, din pacate, ne-am obisnuit sa vedem doar magazine de boarfe si bucati de tencuiala ce cad de pe cladiri. Gazduit de un subsol bine intretinut, Teatrul Fix are, mi s-a spus, o capacitate de circa o suta de locuri si diferite dotari care permit sustinerea, in conditii onorabile, a unui spectacol. Este adevarat, scena de joc ramane destul de mica, predispunand la montari cu distributii mici sau fortand inventivitatea celui care isi asuma o regie.
Debutul relatiei mele cu Teatrul Fix a fost certificat de spectacolul „@versiuni”, pe o adaptare dupa Judy Upton, si avand in distributie doua tinere si foarte talentate actrite: Laura Bilic si Stanca Jabenitan. Scenariul de la care se pleaca, amintind pana la un punct de subtilele meditatii asupra omului contemporan pe care le practica Yasmina Reza, pune fata in fata doua femei, conexate de o intamplare banala. Sunt la fel de nefericite, sunt la fel de debusolate, au aceeasi simplitate care le expune loviturilor sortii. Aparent, se afla in conflict: fiul uneia, lasat nesupravegheat, a provocat accidentarea celeilalte; aparent, pentru ca in profunzime cele doua nu reprezinta decat fatete vag diferite ale aceluiasi tip de drama; fie ca vorbim despre povara singuratatii, fie ca vorbim despre presiunile sociale (ambele au servicii mizere, ce le plaseaza intr-o constanta existenta „la limita”), fie ca vorbim, generic, despre fragilitate, avem de a face cu o paradigma a feminitatii in deriva. Mitul femeii puternice, clamat intens de societatea secolului XX, isi expune propriile-i fisuri tocmai prin astfel de exemple. Nu cunosc textul original, astfel incat nu pot comenta contributia realizatorilor spectacolului la nivel de adaptare. Pot spune doar ca scenariul are o teatralitate remarcabila, monologurile celor doua personaje, plasate fiecare intr-un capat al scenei, intretaindu-se firesc, armonios.
Din punct de vedere spectacologic, „@versiuni” convinge in principal prin maniera curata, cinstita, in care este construit. Dreptul la cuvant al fiecarui personaj este subliniat prin decupaje prompte de lumina. Cele doua actrite interpreteaza asezate pe cate un scaun inalt (ce poate fi scaunul de bar, sau, de ce nu, scaunul dintr-un cabinet psihologic, partiturile avand un semnificativ caracter confesiv) aspect care le pune in situatia de a-si procura dinamica personajelor din voce si expresivitate. Tocmai aici mi se pare a sta unul dintre plusurile actoricesti ale Laurei Bilic si Stancai Jabenitan: desi complet lipsit de miscare scenica, spectacolul are un ritm interior excelent. Un alt plus vine din zona relatiei actritelor cu cuvantul, o relatie foarte bine stapanita, fie prin nuantari, prin accentuari, fie prin pauze cehoviene ireprosabil facute. Nici o nota falsa, nimic in plus, nimic in minus, totul rezumandu-se la o echilibristica fina, mult lucrata, intre felurite stari. Rezultatul: doua personaje puternic configurate, individualizate si, totusi, sinonime intru disperare si strigat launtric.
O singura obiectie ar fi de formulat: finalul spectacolului, cumva brusc si lasand publicul nitel descumpanit. Se simtea nevoia unei continuari (eventual) non-verbale; era necesara, cred, o intamplare scenica, un „contact” (palma, imbratisare etc.) al protagonistelor, ceva care sa ateste apartenenta lor explicita la o filosofie comuna a ratarii.
Una peste alta, cele cateva elemente de regie (asumate de Catalin Stefan Mindru) par a fi suficiente pentru cei ce nu vad in teatru o arta prioritar a imaginii. Si, daca este sa fim sinceri pana la capat, dupa zeci de spectacole in care exhibitiile regizorale sunt cap de afis, o montare in care accentul este pus pe poveste si actor are ceva terapeutic.
*Guest writer pentru acest articol este Calin Ciobotari, jurnalist si critic de teatru.
Trailer
