Palaria florentina – un eseu despre Teatru semnat de Silviu Purcarete

Daca la 1851 Palaria florentina facea sa tresalte sala de la Teatrul Palais Royal, azi numai o mana inspirata il poate readuce in fata unor spectatori care, poate, nici nu mai stiu bine ce inseamna vodevil. Dar Purcarete pare ca nu intampina nici o dificultate, aratand iesenilor o montare reusita din toate punctele de vedere, in care, dincolo de comicul spumos pe care stie foarte bine sa-l speculeze, se citeste si o definitie a teatrului – o definitie pe care artistul a construit-o in aproape patruzeci de ani de activitate. Si ne vom intreba, asadar, alaturi de regizor, cum arata Teatrul?

Labiche respecta cu strictete structura si cerintele comediei secolelor al XVIII-lea si al XIX-lea, complicand o actiune initial banala si solutionand-o la modul previzibil, dar inteligent, spre satisfactia celor din sala. Intamplari surprinzatoare, cantecele, qui pro quo-uri, neintelegeri care starnesc hazul, artificii, bastonade, jocuri de cuvinte si aparte-uri sunt ingredientele clasice pe care textul le foloseste spre a construi comicul. Si cum sa nu razi pana la urma, cand, impotriva vointei sale, dar din pricina actiunilor lui, totusi, Fadinard este prins intr-o situatie limita: trebuie sa fie prezent la cununia sa, dar o intamplare nefericita, cu o palarie florentina, care cu greu se lasa gasita, il impiedica sa se alature linistit alaiului nuptial. Actiunea se ramifica si se amplifica, luand intorsaturi dintre cele mai incredibile, caci, aflat in cautarea unui substitut al palariei distruse, Fadinard se reintalneste cu o fosta iubita, ajunge sa cucereasca o baroana, sa se ascunda si apoi sa se dea de gol, toate intr-o disperata incercare de a-si mentine sau gasi echilibrul. Pentru ca in tumultul evenimentelor se pierde, de fapt, echilibrul, punctul de sprijin, stare din care decurg numeroasele evenimente care frizeaza credibilul.

Amintind de departe de personajul din teatrul absurdului, caruia orice i se poate intampla, fiindca oricum universul din jurul sau e „in raspar”, Fadinard isi pierde capul si, implicit, sinele, prins in manejul unei actiuni care se deruleaza cu rapiditate, care-l implica si-l exclude deopotriva. Vertijul cuprinde tot, dezorganizeaza, amestecand povesti de pe planuri initial diferite, ca si cum, un dumnezeu pus pe sotii se amuza pe seama iubitilor, amantilor, sotilor, a elitelor, a provincialilor – pe seama a tot ceea ce e plamadit –, jongland cu situatiile ivite si tulburand mintile. In text se petrece un joc de-a v-ati ascunselea cu palaria care apare si se rataceste (ca scrisoarea pierduta a lui Caragiale, cu aceeasi valoare compromitatoare ca aceasta), logodnicul care ba e, ba nu mai e, nunta care ba se face, ba nu se mai face si, in extenso, cu iubirea care parca e, dar mai curand nu e. Fadinard, parca procopsit cu donjuanismul, este un vinovat nevinovat: e ametit de interesul pe care femeile i-l arata, e supravegheat de ochiul „vigilent” al socrului si devine victima propriilor minciuni ce aveau menirea de a salva importantul eveniment al casatoriei. De fapt, Labiche e foarte acid sub pojghita dulceaga cu care-si imbraca piesa. Subversiv si fara compasiune, isi incrimineaza eroii, criticand falsa lor valoare, aparenta in care traiesc si principiile pe care le incalca. Palaria florentina nu e decat un obiect care acopera capul doamnei Anais, dar mai ales minciuna generala in care toti accepta sa traiasca, de vreme ce singuri recunosc ca „toate femeile si toate palariile sunt la fel. Ti se suie in cap si nu le mai poti scoate decat cu riscul de a ti se vedea...”. Cum se intampla de cele mai multe ori in comedia clasica, sotul incornorat consimte adulterul, cuplul amorezilor se reintregeste, oricare ar fi impedimentele ce ies in cale, si cam toate personajele sunt multumite cu situatia ingrata in care se afla, fie ca sunt inselate, amagite sau chiar prostite.

Pe acest esafodaj isi ridica Purcarete propriul Teatru. Si cum arata acest Teatru, pana la urma? E o alcatuire alambicata, voit factice, asa cum artistul si-a obisnuit publicul in ultimii ani, o creatie uneori delicata, alteori grosiera, cu accente clovnesti care trimit in zona absurdului. Intrezarim pe undeva profilurile lui Ionesco, Beckett sau Visniec. Regizorul se foloseste de text, il interpreteaza, ii pastreaza trasaturile fundamentale – si acest fapt e de o importanta deosebita, intrucat nu e anulat nici autorul si nici epoca nu e anulata – nu-i schimba codul, demonstrand ca un vodevil pus in scena cu perspicacitate iese din coltul de umbra unde poate ca pare inchis si poate constitui o reprezentatie de mare clasa. Teatrul lui Silviu Purcarete e unul al formelor cameleonice, manevrabile, e un teatru „manuit”, unde rasul, trivialul, imprevizibilul si o doza considerabila de sensibilitate definesc o arta poetica. Lumea-haos, in care personajele alearga unele dupa altele, nereusind sa se gaseasca, este una a butaforiei, a gagului, a surprizei, a artificiului si a celor mai neasteptate posibilitati.

Scenografia lui Dragos Buhagiar concretizeaza, insa, si mai bine ideea unui univers in continua dinamica, care participa efectiv la actiunea vertigionoasa. Pereti inalti din carton, pe care structurile ornamentale sunt desenate, lasand impresia unor ziduri in renovare, nefinisate, sugereaza prin aspectul lor mimarea realitatii. Intr-o lume in care aceste bucati enorme de carton se rotesc, se compun si descompun, moduland spatii diferite, este una plata, aplatizanta, iar metafora se extinde de la forma zidurilor la personajele care, in lipsa unor sentimente adevarate sau a unei luciditati, par si ele ca sunt decupate dupa un tipar pe hartie. Spatiul ascunde, descopera, intrarile si iesirile creeaza noi motive de neintelegere si de ridicol, disting intre un inauntru si un inafara, intre ceea ce se vede si ceea ce nu se vede. Dragos Buhagiar dovedeste ca nu e doar un maestru al imaginii, nu e doar un bun practician, ci e si un deosebit cunoscator al filosofiei scenei, al intelesurilor ei si al resemantizarilor posibile la acest nivel.

De fapt, trioul deja foarte cunoscut Purcarete-Buhagiar-Sirli functioneaza si de aceasta data la unison, fiecare nuantand, din perspectiva diferita, starea de a fi in Teatru. Si e absolut de aplaudat cum echipa actorilor de la Teatrul National din Iasi face posibil acum succesul spectacolului. Tanarul Ionut Cornila, foarte proaspat absolvent al Facultatii de Teatru iesene, cu entuziasmul caracteristic si cu o energie de invidiat, realizeaza un Fadinard „comme il faut”. Accentuandu-i necuviinta, penibilul, actorul nu uita ca personajul sau e, inainte de orice, comic si gaseste resursele sa-l arate astfel. Apoi remarcabila este prestatia lui Calin Chirila (Nonancourt), un socru stupid, caruia cu grija ii sunt construite trecerile in ipostaze opozitionale. Personajul colectiv – nuntasi, rudele de la tara ale lui Nonancourt – e admirabil exploatat. Se formeaza un cerc compact, cu figuri totusi bine individualizate, alaiul devenind un corp prin care se puncteaza cand circarescul, cand ironia, cand ilogicul. De o perfecta coordonare in interpretare, miscare si calitati vocale dau dovada actorii alesi in acest grup: Anne-Marie Chertic, Tatiana Ionesei, Catinca Tudose, Georgeta Burdujan, Oana Sandu, Irina Radutu Codreanu, Livia Iorga, Brandusa Aciobanitei, Radu Ghilas, Dumitru Nastrusnicu, Radu Homiceanu, Diana Roman, Alina Mindru, Tatiana Grigore, Madalina Munteanu, Daniela Tocari, Cosmin Panaite, Andrei Grigore Sava, Alexandru Tatu, Sorin Cimbru, George Cocos, Alexandru Iurascu, Dumitru Georgescu.

Iar, alaturi de ei, compozitorul Vasile Sirli e inconfundabil in creatia sa muzicala, vivace si disonanta, care aminteste cand si cand de muzica inegala de prin balciuri. Restul distributiei nu este defel de trecut cu vederea: un rol de plan secund, Helene, este atent sustinut de Andreea Boboc; Haruna Condurache in rolul modistei e spumoasa si tonifianta; Pusa Darie (Baroana) stie cum sa accentueze derizoriul, iar Doina Deleanu, in hainele servitoarei Clothilde, e minunata in absurditatea personajului ei; si Petronela Grigorescu realizeaza o mai putin astetata Virginie, brutala si vesnic turmentata, delicioasa in inconstienta sa; Anais beneficiaza de teatralitatea Dianei Chirila; unchiul Vezinet, un fel de Pierrot de care ceilalti se impiedica, este, in interpretarea lui Constantin Puscasu, un mascarici care incurca si descurca intamplarea, savuros si de o candoare mimata; Horia Verives (varul Bobin) e un fel de domnul Goe mai mare, Doru Aftanasiu e un grobian Beauperthuis, iar Dionisie Vitcu revine la trucurile sale mai vechi, insa atat de potrivite personajului sau, Tardiveau; Achille intrupat de Petru Ciubotaru e un pervers caraghios. Prea episodici, Daniel Busuioc (Emil), Constantin Avadanei (Vecinul) si Gelu Zaharia (Felix) nu fac decat sa intretina situatiile comice. Doi clovni imbracati in halate de muncitori (Emil Coseru si Cosmin Maxim) traseaza puntea dintre actiunea propriu-zisa data de textului lui Labiche si metatextul lui Purcarete. Ce e lumea scenei? O gluma, o lacrima, o masca intoarsa, o iluzie. O enorma adunatura de paiate, de imitatii, mult fard, lucruri in dezordine, inghesuite si mereu refolosite. E o oglinda in care ne vedem deformati si radem de chipurile noastre disproportionate. „E doar o masca, decor ce ne insala, / Obrazul de lumina e o schimonoseala / Si iata cat de groaznic, crispate in nestire / Si capul ei aievea si frunte-adevarata / Ce sub o falsa fata ramane rasturnata” – versurile lui Baudelaire ne urmaresc multa vreme dupa „lectura” eseului despre Teatru aflat sub semnatura lui Silviu Purcarete.