Octavian Jighirgiu si Matei Visniec - “o intalnire fericita” intre negustori teatrali

"Visniec ofera un gen de complicitate creativa pe care o poti stabili imediat ce abordezi unul dintre textele sau rolurile sale."

AltIasi (Elena Raicu): Ati reusit sa adunati in palmares numeroase roluri in piese ale lui Matei Visniec, ati montat, nu putine piese din aceeasi categorie, ati luat si o serie intreaga de premii pentru activitatea legata de numele acestui dramaturg si ati scris o teza de doctorat bazata pe opera sa. Care este motivul principal pentru care ati ramas consecvent in dorinta de a continua acest “parteneriat creator” cu dramaturgul bucovinean?

Octavian Jighirgiu: Ceea ce m-a surprins si m-a atras in textele dramatice ale lui Visniec a fost filonul lor profund uman. Umanismul dramaturgiei sale este si cel ce convinge, pentru ca in personajele sale se afla cate putin din fiecare dintre noi, in situatiile dramatice in care ele sunt plasate constatam ca am fost si noi. Preocuparile acestor personaje, evolutia in care se inscriu, deznodamantul lor teatral au un caracter foarte deschis, le dau caracteristica generalului. In acest punct trebuie cautata una dintre trasaturile care explica buna primire de care s-a bucurat teatrul lui Visniec peste tot in lume.

Visniec este un autor care isi alimenteaza talentul cu fapte de viata. Multe dintre situatiile dramatice ale pieselor lui sunt inspirate de intamplari reale. Nu sunt rodul exclusiv al fictiunii teatrale. In mai multe interviuri in care reporterii l-au intrebat despre propriul laborator de creatie, dramaturgul a dezvaluit aceasta sursa primara a inspiratiei sale – viata. O sursa inepuizabila, mereu generoasa daca stii sa o privesti cu interes si care iti da garantia credibilitatii, a substantei. Semnatura Matei Visniec e una distincta, iar unicitatea ei provine din priceperea scriitorului de a identifica dramaticul in spatiul realitatii si de a-l teatraliza.

Intalnirea mea cu teatrul lui Visniec s-a produs in anul al II-lea de facultate cand am transpus scenic un fragment din Teatru descompus sau Omul-lada-de-gunoi, fragment descoperit in revista Avanscena. Cativa dintre studenti i-am scris apoi autorului o scrisoare cu rugamintea de a ne trimite cateva texte proprii. Ne-a raspuns foarte prompt si ne-a expediat vreo sase piese, dintre care, dupa lectura, ne-am oprit la Spectatorul condamnat la moarte. L-am si lucrat pentru scena si cu spectacolul realizat am intreprins un turneu in Marea Britanie. Dupa un an, a venit randul piesei Bine mama, dar astia povestesc in actu' doi ce se-ntampla-n actu-ntai... sa devina spectacol. Cu aceasta productie am si luat un Premiu UNITER. Au urmat apoi si alte incursiuni scenice in dramaturgia sa. A fost ceea ce actorii numesc o “intalnire fericita”, de aceasta data nu cu un regizor, ci cu un autor care mi-a intermediat accesul la succes. Simplitatea filosofiei, o anumita stralucire a banalului, imaginea omului generic ancorata in speranta, posibilele raspunsuri la intrebari esentiale, ce se itesc uneori din spatele vocabulelor, au fost tot atatea motivatii ale atractiei pe care dramaturgia lui Visniec a exercitat-o asupra mea.

Am fost sedus de maniera in care Visniec stie sa ofere creatorilor un “parteneriat artistic” – ca tot aminteati acest lucru – in elaborarea celei mai directe forme de arta, spectacolul teatral.

A.I.: Cum v-ati raportat la textul dramatic in cadrul montarilor in care ati fost regizor sau actor? Care a fost relatia dumneavoastra cu autorul acelor didascalii ce pun atat de mare accent pe detaliu, de cele mai multe ori, si in acelasi timp cu cel care marturiseste: “Scriind teatru am incercat sa las mereu un spatiu de libertate cat mai mare pentru ceilalti coautori ai misterului teatral.” Ati simtit ca in teatrul lui Matei Visniec dumneavoastra ca regizor/actor aveti acel “spatiu de liberate”?

O.J.: Ca interpret sau regizor am receptat opera lui Visniec ca pe o invitatie la un parteneriat creator. In acest fel m-am apropiat de ea. Am facut-o in rolurile pe care le-am jucat si in spectacolele pe care le-am montat. Incitant mi s-a parut caracterul atat de neobisnuit, de viu al scriiturii. Simteam ca libertatea mea de interpretare nu are limite. Mai tarziu am descoperit ca exista totusi un control din partea autorului, control greu detectabil la inceput. Cum sa te indepartezi de opera sa fara sa-i deteriorezi substanta? Grea povara pentru un artist. Exista deci niste limite ale libertatii de interpretare. In orice caz, Visniec ofera un gen de complicitate creativa pe care o poti stabili imediat ce abordezi unul dintre textele sau rolurile sale. Eroii din piesele sale refac, intr-un puzzle urias, umanitatea in ansamblul ei, in tot ceea ce are ea mai complicat, mai ingrijorator, mai provocant. Ca lector ori ca interpret nu poti sa nu empatizezi cu Grubi, Bruno, Sinucigasul, Judecatorul, Artur, Gufi, Calatorul prin ploaie, cu nenumaratele caractere fara nume care ii populeaza scrierile. Problematica fiecaruia dintre noi e identificabila, in transe mici, dar autentice, in lucrarile lui.

"Publicul are de fiecare data un cuvant de spus. Teatrul a evoluat de-a lungul timpului in raport direct cu nevoile publicului."

A.I.: Marturiseati la un moment dat ca “Teatrul lui [Matei Visniec] se scurge si printre spectatori.” Care este efectul acestui tip de scriitura intr-o montare teatrala? E mai verosimila, mai usor primita de public? Sau dimpotriva? Pentru ca, pana la urma, teatrul absurdului nu e un gen facil!

O.J.: Intr-un interviu din anul 1964, Jerzy Grotowski definea actul teatral ca “ceea ce se petrece intre un spectator si actor”. Implicarea spectatorului difera de la scriitura la scriitura, de la spectacol la spectacol. La Visniec spectatorul devine uneori personaj. Pentru ca tot am vorbit de Bine, mama..., trebuie sa amintesc faptul ca in piesa apare deseori relatia directa cu spectatorii. Se discuta despre ei, sunt luati drept confesori sau li se critica reactiile. La fiecare reprezentatie a spectacolului nostru studentesc, de cate ori venea momentul sa coboram in sala, eu, in chip de Grubi, si colegul meu, Cosmin Chivu, care-l intruchipa pe Bruno, simteam nelinistea ce punea stapanire pe spectatorii vizati astfel de jocul nostru. Matei Visniec a mesterit cu abilitate acest text in care nu mai stii daca e teatru in teatru sau daca e improvizatia actorilor.

Si in alte piese ale sale spectatorii sunt activati, scosi din starea specifica, de pasivitate. Spectatorul condamnat la moarte este un etalon in acest sens. Piesa devine inedita sub aspectul ei frust, imediat, de teatralizare a teatrului. Actului teatral clasic i se grefeaza in mod ludic o formula metatextuala de includere a realitatii din afara conventiei in piesa. Planurile si identitatile interferate intr-o maniera derutanta transgreseaza formula pirandelliana, impingand-o spre forma ei extrema. Spectatorul condamnat este, de la bun inceput, actor al simulacrului de proces. Actul teatral il transforma involuntar in interpret. Ceilalti spectatori devin si ei, in contact cu spectacolul, din simpli receptori, actori ai farsei. Dimensiunea absurdului, falsitatea problemei luate aici in discutie provoaca rasul. Efectul scontat de autor se produce imediat. In randul publicului intervine o rumoare care adanceste autenticitatea situatiei. Actorii si spectatorii isi anuleaza astfel identitatea, devenind intersanjabili. Scapat de sub control, procesul se transforma intr-o mascarada ce incita si excita publicul.

A.I.: Ideea de a adresa publicului intrebarea Si cu violoncelul ce facem? sub forma unui concurs, desfasurat la premiera spectacolului cu acelasi nume, montat in 2008, in regia dumneavoastra, la Ateneul Tatarasi poate fi considerata o forma de a arata publicului ca si el are un cuvant de spus in toata ecuatia teatrala?

O.J.: Evident. Publicul are de fiecare data un cuvant de spus. Teatrul a evoluat de-a lungul timpului in raport direct cu nevoile publicului. Direct sau indirect, receptorii au determinat procesul evolutiv al acestei arte, ea fiind intr-o buna masura “o oglinda a vremurilor”, cum afirma Shakespeare. 

"Indivizii sunt marionete in mana destinului, nu rad, nu se elibereaza nicicum, dimpotriva, se incarca mereu de anxietate. Din acest tip de pasivitate specifica eroilor romantici, se naste de multe ori lirismul."

A.I.: Mai exista literatura in teatru? E nevoie de literatura acolo, pe scena?

O.J.:   Uneori piesele de teatru sunt atat de enigmatice, si ale lui Visniec se inscriu cu brio in aceasta categorie, incat provoaca in lector nevoia de analiza literara. In egala masura, piesele lui Visniec se cer citite si te indeamna sa te „transformi” in actor sau in regizor. Ele provoaca simtul analitic al receptorului, intr-o formula apropiata introspectiei, dar si creativitatea acestuia.

In scrierile dramatice, cuvantul trebuie sa depaseasca hotarul literaturii, transformandu-se, prin intermediul actorului, in replica rostita scenic, in sonoritate, in imagine. El, cuvantul, isi va reclama, sau nu, viata scenica, in raport direct cu doza de teatralitate cu care il incarca dramaturgul. E nevoie sa patrunzi in substanta situatiilor dramatice, sa-ti confunzi propria natura cu aceea a personajelor, pentru ca astfel, in mod subiectiv, sa le intelegi modul de a gandi si de a actiona. Sunt atribute proprii literaturii. Ca simplu lector parcurgi acest traseu la fiecare noua lectura.

Teatrul lui Visniec este un teatru care seduce. Pare predestinat lecturii, dar e si un teatru ce-si provoca materialitatea. Poetica sa dramatica se structureaza pe o serie de directii ce sustin esafodajul absurdului. Ontologicul, oniricul, grotescul, parodicul, fatalismul/nihilismul, lirismul sunt elemente ale acestei poetici ce definesc si particularizeaza opera lui Matei Visniec, plasand-o la granita dintre literatura si scenariu teatral.

A.I.: Si daca tot am adus vorba de literatura, cat lirism ati gasit in Negustorul de timp sau in personajul cu acelasi nume, pe care l-ati interpretat in una dintre montarile recente, de la Teatrul National “Vasile Alecsandri” din Iasi?

O.J.: Atunci cand dramaturgul Matei Visniec se manifesta artistic, poetul Visniec are un cuvant greu de spus. Si in Negustorul de timp, ca si in celelalte piese abordate, am avut senzatia unei maimutareli a vietii luate, paradoxal, in serios. Visniec, asemenea scriitorilor de expresie absurda, nu traseaza, ci doar infatiseaza o stare de fapt. Personajele lui nu reactioneaza, ci se supun, constata absurdul, si-l asuma si accepta dezintegrarea, moartea. Ele nu sunt luptatoare, sunt non-eroi. Astfel, le este refuzata sansa mantuirii. Deci nici despre catharsis nu poate fi vorba, nici prin limbaj, care o ia razna, nici prin actiune, care nu exista. Indivizii sunt marionete in mana destinului, nu rad, nu se elibereaza nicicum, dimpotriva, se incarca mereu de anxietate. Din acest tip de pasivitate specifica eroilor romantici, se naste de multe ori lirismul. Piesa amintita este impregnata de un suvoi liric autentic, revendicandu-se ca poem dramatic.

Izvorata din absurd, poezia lui Visniec evolueaza cu gratie intre derizoriu si profunzime filosofica. Crescendo-ul acestui balans spectaculos este continuu, influentandu-mi jocul actoricesc. Influenta este una benigna. Cel putin, eu asa o simt.

*Guestwriter pentru acest articol este Elena Raicu, profesor de limba si literatura romana.