Observator la ContemporanIS in 2013

Nascut in salile Universitatii de Arte „George Enescu” din Iasi, Festivalul e organizat de fiecare data de o echipa formata din voluntari coordonati de doi fosti studenti ai Facultatii de Teatru, Vlad Socea si Cristina Bodnarescu. Doi „veterani” care au facut posibile intalnirile dintre scolile de teatru din Romania si de peste hotare, care, alergand dupa sponsori si parteneri, s-au aratat neobositi si curajosi, au zambit si au vorbit cu vioiciune, chemand pe toti iubitorii de teatru – de teatru proaspat si actual – in salile iesene. Merita felicitari pentru aceasta proba de rezistenta chiar si pe timp de criza, cand cultura pare a fi fata saraca pe care prea putini o inteleg, pentru ca are o privire oarecum nelinistitoare. Organizatorii au reusit in a cincea editie sa invite, pe langa concursul propriu-zis, si productii profesioniste, oferind astfel patru zile de teatru si discutii despre teatru pe paliere diferite.

Evenimetul s-a deschis cu un spectacol de la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, o montare pe cunoscutul text al Alinei Nelega, Amalia respira adanc. Monologul a fost sustinut de Andrada Grosu, un chip special, o prezenta cu multa energie si multa sensibilitate, putin cam prea plusata in cateva momente, cand, de altfel, si dictia a scapat putin de sub control. Actrita emana candoare, fermitate, stiind bine sa stapaneasca atat comicul, cat si registrul grav. Este si foarte credibila pe scena, in diferitele varste ale protagonistei, traversand cu grija drumul de la copilarie la senectute, de la inocenta la blazare, de la suras la lacrima, accentuand cu inteligenta ironia textului si facand ca mesajul sa transpara cu usurinta. Amalia respira adanc a fost o reprezentatie sincera, lipsita de artificii si care a incercat sa readuca publicul in realitatea istorica a celor patru decenii si mai bine de comunism pe care tara noastra le-a trait.

In aceeasi zi, spectacolul Criminal... pe bune! in regia lui Octavian Jighirgiu a marcat intrarea in competitie a Universitatii de Arte „George Enescu”, fiind realizat de studentii anului III Actorie, aflati si sub coordonarea Laurei Bilic, a Ligiei Grozdan, a Oanei Sandu si a lui Alexandru Petrescu, fiecare ocupandu-se de rostire, miscare si canto. Musical-ul de la Ateneul Tatarasi a aratat o echipa unita in care si fetele si baietii, cu toate ca au avut personaje bine delimitate, au lucrat compact, facand sa treaca, molipsitoare, prin entuziasmul lor, prin vivacitatea lor, toata aceasta senzatie frenetica in sala. Un spectacol de public, Criminal... pe bune! si-a atins scopul, acela de a distra, de a binedispune si e meritul distributiei numeroase care emana tinerete si vitalitate: Alexandra Acalfoae, Silvia Bejan, Loredana Bran, Doru Calin, Sorin Cimbru, Toma Moraru, Dumitru Florescu, Codruta Huma, Catalina Manole, Madalina Munteanu, Andreea Olaru, Anca Pascu, Alexandru Tatu, Daniela Tocari, Radu Vasiliu si Diana Voion.

Facultatea de Teatru de la Iasi a participat si a doua zi cu un spectacol de animatie, creatia regizorului si scenaristului Ciprian Hutanu, acela care a indrumat o echipa, din nou, numeroasa, viitori absolventi ai sectiei Papusi-Marionete: Elena Zmucila, Elena Filip, Florin Capra (cei are au realizat personajul Alb) si Cezara Damian, Alexandra Bere, Mihaita Bordianu (Negru). Alb si Negru e genul de spectacol care se cadeste pe polisemia titlului, fiindca nu se dezvolta doar firul unui basm unde conflictul este intre Bine si Rau, ci metafora e extinsa la un discurs despre Putere. Folosind simboluri universale (coroana, hlamida, cufarul cu arginti), regizorul contureaza un univers in miniatura incarcat de o larga semnificatie, reusind sa transforme textul intr-o parabola. Referentul scenic trimite spre realitatea spectatorului si, odata in plus, spunem fara rezerve ca utilizarea universaliilor arata foarte bine cum personajele din poveste fac un salt peste veacuri si-ar putea fi identificate cu eroii zilelor noastre. Alb si Negru e o realizare de exceptie, un crez spus prin necuvantatoarele papusi despre lumea noastra, a acelora care stau in lumina sau care se ascund in umbra, a acelora are lupta pentru straiul curat, pentru haina alba a sufletului si a celorlalti care se bucura de ispita clipei. Alaturi de Ciprian Hutanu, la realizarea productiei au contribuit artistul plastic Gavril Siriteanu, coregraful Oana Sandu, precum si studenta Roxana Konyar.

Ziua a continuat cu Numele meu nu este Pascal de la Universitatea „Babes Bolyai” din Cluj un recital care a pornit de la textele cunoscutului romancier francez Pascal Bruckner. Insa cu toate ca Lumi de fiere a stat la baza scenariului pe care l-a scris si l-a interpretat Diana Nedescu, cred ca a fost totusi o provocare greu de indeplinit pentru tanara actrita. Diana Nedescu si-a propus sa arate ca poate realiza un spectacol total, in care exista text, miscare, muzica (a cantat live si s-a vazut ca are o voce patrunzatoare si calda) si unde s-au folosit si proiectii video. Spectacolul, insa, a tratat intr-o tenta foarte brutala povestea femeii care dintr-o jucarie ajunge sa se joace cu mintea iubitului ei. Mizand pe soc, pe interactiunea directa cu publicul, Numele meu nu este Pascal impinge la extrem atat relatia cu scena, cat si cea cu sala si, cu toate ca actrita demonstreaza ca e foarte expresiva mi s-a parut ca intregul e aglomerat de semne si ca toata dinamica ei este fortata, dandu-i putin timp sa lase gand si respiratie personajului.

Un al doilea spectacol venit din zona teatrului de animatie a fost Buzunarul cu paine in interpretarea studentilor de la UNATC Bucuresti, cu o regie de Cristian Pepino. Textul lui Matei Visniec a fost remarcabil realizat, aratand cu franchete cat de bine poate sa se aseze pe teatrul de papusi. S-a intruchipat o lume mica, foarte asemanatoare cu cea mare, care insa parea ca descrie o suprarealitate, pentru ca cele doua personaje se adeveresc a trai intr-un buzunar, unde stau de vorba la lumina unei lanterne. Nu am putut ramane neutra la felul in care a fost speculat subtextul pe coordonate sociale si politice, unele replici spuse cu aparenta simplitate au amintit de situatia Romaniei pre- si postdecembriste. Actorii care au facut si vocile celor doua personaje (Eliza Pauna si Dan Codreanu) au trecut o proba de rezistenta vocala si au stiut sa profite de minute de situatiile comice, sa sublinieze cu finete absurdul, sa treaca la suprafata totul in farsa, in deriziune, dar sa pastreze pe dinauntru tonul grav al neputintei, al fricii. Si n-au uitat intre timp sa fie sinceri. Buzunarul cu paine a fost intr-adevar un spectacol care merita, asa cum s-a si intamplat, premiul Festivalului, pentru ca a vorbit atat de firesc despre visele si tristetile noastre, despre temerile si atitudinile noastre, despre stapani, despre tirani si despre cei care gandesc, si pentru ca a aratat inca odata, daca mai era nevoie, ca papusile pot transmite foarte multa sensibilitate. Atunci cand sunt iubite.

Tonul evenimentului s-a schimbat prin montarea Expozitie in miscare, venita de la Universitatea de Arta Teatrala din Targu-Mures, un experiment care a adus la un loc coregrafia, improvizatia si elementele vizuale. Reprezentatia a avut aerul unei filosofii alambicate care s-a invartit in jurul relatiei comunicare – non-comunicare, folosindu-se de cuvant, de limbajul corporal si vizual. Din pacate, ideea centrala a percutat mai greu. Am apreciat efortul fizic pe care cei patru interpreti l-au depus, iar performanta lor acrobatica n-a putut fi trecuta cu vederea. Dar a lipsit un liant intre personaje, intre ele si scenografie si, in general, structurile au fost dispersate: actor / miscare / fotografii-planse. Oricum, Expozitie in miscare a reprezentat un moment atipic, care a lasat impresia mai mult a unei sume de spoturi si de notiuni disipate.

Ultima zi de Festival a gazduit foarte cumintea productie a Universitatii „Lucian Blaga” din Sibiu, Melodie varsoviana. Piesa lui Leonid Zorin se ridica in jurul unei povesti de dragoste care, initial, ar putea parea un loc comun. Doi tineri, Helea (Alexandra Ceaca) si Vitek (Constantin Podu), se indragostesc in peisajul moscovit de dupa cel de-al doilea razboi mondial. Cu momente comice, melodramatice, pe alocuri sentimentalist sau folosindu-se de tuse mai apasate, spectacolul e fructul colaborarii dintre Veronica si Calalin Patru cu Luminita Puiulet si Teodora Voineagu. Actorii din rolurile principale si-au inteles personajele, le-au gandit si le-au conturat cu minutiozitate si delicatete, rezultatul vazandu-se timp de o ora si un sfert, cat publicul a fost atras si convins de jocul scenic. Prezenta Alexandrei Ceaca nu poate fi trecuta cu vederea, tanara creand o protagonista plina de candoare, scanteietoare si vie pe de-a-ntregul, in vreme ce partitura i-a fost sustinuta – si aspectul nu e de neglijat – de partenerul ei, Constantin Podu. Spectacolul a suferit, totusi, din perspectiva regiei (sau poate a adaptarii la spatiu), care a incercat nefiresc sa rezolve niste scene (cum e cea a concertului sau cea a Revelionului) si care nu a dat aproape nici o justificare actritei care apare in personajul Destinul (Teodora Voineagu). Cu plusurile si minusurile sale, Melodie varsoviana e o dovada ca un spectacol „scolaresc” poate sa reziste in proba cu publicul, cata vreme e sustinut de triada personaj-situatie-relatie.

Concursul Contemporanis s-a incheiat cu spectacolul de miscare Heart Beat realizat de studentii Academiei de Muzica, Teatru si Arte plastice din Chisinau. Impins spre comercial si folosind clisee care ar fi fost usor de inlocuit cu ceva mult mai potrivit, proiectul a avut succes mai ales datorita prestatiei dansatorilor. Distributia a fost numeroasa si a meritat aplauze: Ianos Petrascu, Varvara Cobozeva, Ana Cretu, Vadim Zatic, Maia Buruiana, Veronica Cojusnean, Alexei Chirila, Ana Bidiac, Arteom Perciun, Olga Bantiuc, Serghei Bondari, Vitalie Lascu. Inimile sensibile cu siguranta au fost cucerite de scurtele episoade in care ni s-a repetat eterna poveste de iubire dintre un El si o Ea, aflati de aceeasi parte sau pe baricadele diferite ale acestui sentiment care ne uneste si ne desparte pe toti.

Noptile au fost dedicate spectacolelor profesioniste, si ele foarte diverse ca gen, dar plasandu-se, totusi, sub semnul dramaturgiei contemporane si al artei angajate. Iesenii au avut astfel ocazia sa vada – si sa profite de intrarea libera – spectacole cu o postura diferita de ceea ce li se ofera in spatiile locale.

Este foarte important ca organizatorii au adus in acest cadru documentarul lui David Schwartz si al Mihaelei Michailov Capete infierbantate. 13-15 iunie 1990. Alaturi de Cinty Ionescu (cea care a filmat si editat documentarul televizat), de Alexandru Potocean (performerul din spectacol) si de Catalin Rulea (care s-a ocupat de sound-ul cutremurator al spectacolului), regizorul si scenaristul au repus atentiei publicului subiectul mineriadei din 13-15 iunie 1990 pentru informare, dezbatere si repozitionare. David Schwartz e interesat de dialogul cu generatiile actuale, tocmai din perspectiva faptului ca istoria este redata in manuale trucat, iar proiectul Capete infierbantate prezinta mai multe monoloage cu scopul de a intelege mai bine ca adevarul a fost de multe ori pre-ambalat si ca in continuare traim momente de manipulare. La spectacol s-a lucrat pe etape, in echipa, adunandu-se o arhiva importanta si valoroasa de interviuri. Dintre acestea au fost alese cele mai semnificative voci: apar pe scena Ion Iliescu, Miron Cozma, Marian Munteanu, Teodor Maries (lider al asociatiei Alianta Poporului si actual lider al Asociatiei 21 decembrie 1989), Dragos Paun (liderul Ligii Studentilor din 1990), Cristian Paturca (sunetist in balconul Pietii Universitatii si autor al Imnului Golanilor), Vlad Gorneanu (elev in 1990, batut de mineri), Petre Florea (fost miner) si poetul Mircea Dobrovicescu (arestat si inchis nejustificat la Magurele). Alexandru Potocean ii interpreteaza pe acestia, reusind sa preia de pe pelicula autenticitatea persoanei, fara a caricaturiza, fara a incrimina, incercand atingerea unui cat mai inalt grad al obiectivitatii. Si e o adevarata performanta in ceea ce face. Care ar fi mesajul pe care creatorii acestui spectacol incearca sa-l transmita? Pana la urma, Capetele infierbantate – formula pe care o foloseste in pledoaria sa in limbaj de lemn si Ion Iliescu – sunt cu totii: si cei care vorbesc in balconul Pietii Universitatii, si cei care, stapani pe putere, instiga trimitand false mesaje catre natiune, sunt si cei care lovesc, si cei care ii ajuta, si victimele. Cert este ca si dupa mai bine de zece ani de la evenimentele din mai ’90, Romania isi traieste inca mineriadele, fara a le mai numi asa, in strada sau la televizor, in cartile de la scoala sau prin mass media. Tine de atitudinea noastramacar sa constientizam, daca nu sa si actionam spre a opri aceasta masinarie care vinde iluzii despre starea noastra trecuta si prezenta. David Schwartz si echipa sa au facut un pas pe aceasta directie.

Cum era si de asteptat, spectacolul semnat de Radu Afrim, Mai intai te nasti de la Teatrul din Sfantu Gheorghe s-a bucurat de o mare apreciere din partea publicului iesean. Alcatuit dupa reteta de care artistul se folosea cu cativa ani in urma, aceea de a aduce texte necunoscute din dramaturgii mai putin apropiate de spiritul nostru, Mai intai te nasti este viziunea lui Afrim pe textul scriitoarei daneze Line Knutzon. Intr-un discurs care uneste lumea realului cu cea a fantasticului, proband cat de multe punti se pot stabili intre cele doua, regizorul vorbeste despre singuratate, despre stranietatea cu care privim relatiile dintre oameni, despre sensibilitatile lor. Un text simplu este transformat intr-un poem vizual suprarealist in care oameni se intalnesc cu fiinte bizare si unde apartamentele par ca nu se ridica mai sus de nivelul ierbii, ca si cum Lili, Pipi, Viktor si ceilalti ar trai intr-un univers minuscul, pierdut in vegetatia terestra. Scenografia, apartinand Cristinei Milea, este un macro-semn cu multiple trimiteri in realitatea actuala, este o rezolvare spatiala perfecta care beneficiaza si de o cromatica impresionista. Muzica, text si imagine – Mai intai te nasti e credo-ul lui Radu Afrim, in nuante neobisnuite, asupra individului modern.

Tineri absolventi ai Facultatii de Teatru din Iasi, Daniel Chirila, George Cocos si Claudia Chiras, impreuna cu actorul Radu Homiceanu ne-au oferit Frilensar adica, asa cum il numesc ei, un spectacol independent. Dupa un scenariu pe care l-au compus singuri si in care intra multe segmente de improvizatie, cei patru actori vorbesc cu mult curaj si realism in glas despre statutul tanarului actor in Romania – in general, sarac si debusolat, obligat sa-si gaseasca un drum in bransa, sa faca destul compromis pentru asta sau sa renunte, caci intre arta si supravietuire e o distanta destul de mare. Ar fi nedrept sa inscriem Frilensar la genul comedie, cu toate ca publicul s-a zguduit de ras la propriu, facand sa se sparga paharele pe mesele de la Cafeneaua Maidayi. Dar e mai mult o satira care atinge acest subiect extrem de delicat referitor la statutul, la viitorul proaspetilor absolventi de facultati din tara noastra. Insesi borcanelele de pe mese in care privitorii sunt rugati sa puna ceva simbolic pentru cei care au prestat pe scena sunt semne care vorbesc de la sine. Poate ca Frilensar ar trebui sa ne dea ceva mai mult de gandit, pentru ca in spatele rasului ingrosat exista, in realitate, un soi de haz de necaz la care contribuim cu totii zi de zi.

Un ultim spectacol invitat din Bulgaria in Festival, Reya, in regia lui Stoyanov Petko, a fost dificil de urmarit. Din nefericire spatiul nu a fost adecvat unei astfel de reprezentatii si, intampinandu-se si probleme cu subtitrarea, monologul a fost aproape imposibil de inteles. Probabil singurul fapt care a reusit sa tina publicul pana la final a fost jocul produs de imaginile proiectate.

ContemporanIS a incercat sa adune tinerii artisti si in alte moduri, nu doar ca spectatori sau ca practicieni ai scenei. Le-a propus un modul de ateliere: o intalnire cu Carmen Cotofana dansatoare si coregrafa in Romania si peste hotare, un atelier cu solistul Dragos Cohal, un altul intitulat Industrii creative care a fost sustinut de Oana Filip si o intrevedere cu Miki Braniste care a avut ca subiect de prezentare managementul teatral. Un al segment al Festivalul, foarte important, a fost „conferintele” sustinute de invitatii Alina Nelega, director artistic la Teatru National din Targu-Mures, Cristian Theodor Popescu, lector universitar la Universitatea de Arte Targu-Mures si Ionut Sociu, asistent universitar la UNATC Bucuresti (cei trei constituind, impreuna cu criticul Oltita Cintec, juriul Contemporanis). Toti au vorbit cam despre aceleasi idei: artistul implicat, insemnatatea sociala si politica a actului teatral, dialogul dintre scena-public-actualitate. Dezbaterile ar fi putut continua multa vreme peste orele propuse, caci liniile in care s-au desfasurat erau aproape inepuizabile. A fost interesant cum s-au construit poduri de comunicare intre oameni din zone diferite de activitate – de la actori independenti, la manageri de proiect si teatrologi –, precum si intre regiunile Romaniei – teatrul de la est, la vest si sud.

Cu aceasta a cincea editie, ajutata mai ales de fondurile AFCN, ContemporanIS s-a aratat drept un eveniment de anvergura la Iasi, depasind asteptarile si detinand solutiile pentru succes: teatru de calitate, actiune, muzica, diversitate, multiculturalism si dialog permanent. Deja am sesizat figuri cunoscute in sala din anii trecuti, ceea ce m-a facut sa gandesc ca s-a castigat un public fidel. Si asta presupune un feedback bun. Orasul Iasi avea nevoie de asa ceva in planul evenimentelor artistice dedicate tinerilor. Nu-mi doresc decat sa-l reintalnesc pe ContemporanIS in 2014, tot viu, tonifiant, inedit si deschis mesajului social sau al aceluia dintre generatii.