Viata ca o rasuflare

Am asistat la o monodrama tulburatoare, prin care se decupeaza o mica felie de viata din vasta istorie a Romaniei comuniste si postdecembriste. Se naste soarta unei femei care inainteaza in virsta cu fiecare scena si al carei receptor este intotdeauna altul. In ciuda tragismului care a plutit deasupra tuturor, asemenea unui abur usor, personajul nu se plinge, nu se victimizeaza, ci prezinta faptele exact asa cum s-au petrecut ele, nud si franc. Trece prin toate etapele vietii, de fiecare data strivit mai tare de menghina istoriei, dar seninatatea si curajul nu il parasesc nicio clipa, monologul copilariei nefiind cu nimic mai diferit de cel al senectutii.

Micuta Amalia il roaga pe Dumnezeu sa aiba grija de sufletele familiei ei, pentru a avea ce iubi atunci cind va muri. Pervertirea comunista a sadit si in sufletul ei crud: viseaza sa creasca si sa fluture steagul rosu al Partidului, fredonind entuziasmata false cintece patriotice. Amalia are 16 ani si este eleva in clasa a 11-a F. Ii adreseaza o scrisoare unui tovaras comandant care a invatat-o sa si-i faca amanti pe soldatii straini de la Ambasade si sa caute in gunoaiele lor pentru a gasi secrete pretioase pentru patrie. Coloritura plastica a acestui fragment este extrem de bine interpretat: fiecarei tari din Europa i se atribuie un gunoi, evocindu-se subtil deziluzia si incompatibilitatea dintre visul emigrarii in Occident si imaginea reala a acestuia. Amalia multumeste pentru cuvintele frumoase pe care a fost sfatuita sa le rosteasca („diviziunea muncii, cenzura, Cernobil, cincinal, cooperativa agricola de productie”) si pentru cele urite pe care a trebuit sa si le stearga din vocabular si din memorie („Coca-Cola, greco-catolici, ciocolata, pasaport, portocale, libertate, eu, Dumnezeu”). Autoarea creioneaza foarte echitabil doua lumi diferite prin numai citeva lexeme.

Se apeleaza la un umor spumos, dar care, in acest context, abia reuseste a stavili lacrima. Amalia are 35 de ani si e corista in ansamblul „Pastorasul”. A intrat in vertijul vietii, e mama indurerata atunci cind vorbeste cu fiul ei decedat, care, dintr-o imprudenta, a fost impuscat cind incerca sa treaca granita la sirbi. Mica incursiune nocturna in cimitir, cu privirea in pamint, este de fapt un refugiu intr-un spatiu edenic care ingaduie o scurta clipa de ragaz alaturi de cei care s-au dus, precum si o cainta asumata. In aceasta clipa, Amalia inghesuie toata tineretea ei viciata: isi insala in repetate rinduri sotul alaturi de care are o casnicie nefericita. Fiul apare in cuvintele ei ca un mesager: „Ma duc, puiul mamii, nu stiu cind o sa mai pot veni. Spune-i lui maman, cind o vezi, ca am făcut progrese. Pot sa respir asa de adinc incit, de cele mai multe ori, o respiratie pe zi imi ajunge. In rest, tac. Ti-ar fi ajuns si tie, Victoras, daca m-ai fi ascultat si n-ai fi vrut neaparat sa respiri fara sa taci”.

Amalia are 55 de ani si a iesit din comunism, dar asta nu ii este de ajuns. Este femeie de serviciu la toaleta publica din Otopeni. Il asteapta la aeroport pe fratele ei, Vitea, balerin celebru emigrat in Vest, cu speranta inca vie ca cineva din familie ii ramane, totusi, alaturi, dar cind li se intilnesc privirile, el nu o mai recunoaste. La 75 de ani, Amalia traieste intr-un azil de batrini. Visele nu i s-au spulberat in totalitate, pentru ca i-a mai ramas un pas de facut. Vede o usa deschisa in fata ei, care simbolizeaza iesirea dintr-un comunism care s-a odihnit lenes in ea si pe care nu vrea sa il mai trezeasca nicicind.

Prima lectie de supravietuire pe care Amalia o primeste de la mama ei este a sti sa respire. Povata este inteleapta, pentru ca e presarata din duhul matern, care o insoteste mereu, pina in acest ultim moment al vietii. Amalia isi intinde bratele si sub lumina sparta a unui reflector i se preling lacrimi amare: „Si, dupa un timp, am inceput sa facem exercitii de respiratie cu maman. Si ea ma invata cum sa ajung si eu inger, ca ea. Daca stii sa respiri adinc, destul de adinc. Respiri tot mai adinc, dai din miini, uite-asa, si, dupa un timp te inalti usor, usor de la pamint. Respiri tot mai adinc si te trezesti ca plutesti, lin, tot mai lin, tot mai sus, pina cind te pierzi in zare si nu mai atingi pamintul niciodata”. Amalia evadeaza din acest spatiu al durerii intins pe parcursul a 75 de ani prin respiratie, prin desprinderea de profan.

Andrada Grosu transpune, pe rind, inocenta pionierei de 10 ani, confuzia emotiilor adolescentine, vulgaritatea unei femei care, desi ajunsa la maturitate, este chinuita de o singuratate nedreapta, asteptarea in zadar a unei salvari din partea fratelui devenit celebru in Franta, si ultima tristete traita in azil, o tristete care pare sa nu se mai uzeze. In toata aceasta constructie tragica, se intrezareste nucleul central al piesei: tentativele eroinei de a afla sensurile propriei existente. Dupa trauma din copilarie (sinuciderea mamei), pe care nu stie cum sa o recepteze, Amalia incepe sa-si dezvolte inconstient propriile mecanisme de protectie si adaptare intr-o lume pe care o intelege tot mai putin.

Este surprizatoare tonalitatea replicilor care nu se schimba in functie de virsta, ci ramine constanta, fara artificii retorice, fara false inflacarari teatrale, fara grimase patetice. Monodrama este un gen dramatic dificil de interpretat (si chiar de regizat). Nu este usor sa construiesti spectacole cu un singur personaj, daca nu reusesti sa mentii vie atentia spectatorului si daca risti sa il pierzi dupa primele zece minute. Dar aceasta tinara studenta a reusit.

Fascinant prin forma si continut, acest monolog se apleaca asupra unui timp personal, asupra memoriilor intrinseci care hranesc prezentul cu un prea plin deseori insuportabil: „Multumesc./ Pentru copilaria fericita – multumesc./ Pentru somnul linistit,/ fara vise,/ netulburat de strigatele subterane/ ale detinutilor politici,/ multumesc.// Pentru ca ai electrificat tara/ si m-ai invatat sa citesc,/ in lumina asurzitoare a becului,/ silabisind/ din/ Steaua Rosie,/ Scinteia,/ Steagul rosu,/ Convingeri comuniste,/ multumesc...// ...Patria mea e o purcelusa./ O cheama Fani./ Pe ea au mincat-o militienii in frunte cu Tovarasul Comandant./ Pentru acestea toate si pentru multe, multe altele,/ mulţumesc.”

Povestile de familie evocate de Amalia, precum si temele colaterale (conditia femeii, cuplul nici pe departe adamic, relatiile homosexuale - dintre fratele celebru si Alphonse, valetul sau) recreeaza universul regimului comunist in intreaga sa oroare si absurditate. Piesa devine astfel un veritabil epilog al unei istorii de plumb pe care a traversat-o tara noastra. Gasim aici un ton corect, adecvat tratarii acestor subiecte inca delicate. Prin scriitura se impletesc osmotic mai multe stiluri: franchetea oralitatii se intrepatrunde cu partile monologate liric unde Andrada Grosu a intercalat momente recitative, prin care s-a nuantat calitatea si intensitatea emotiei. 

Scenografia este simpla, curata, incintatoare. Toata recuzita se gaseste pe scena, desi actrita trebuie sa joace in cadre temporale diferite. Cu toate acestea, nimic nu transpune ideea excesului, a neadecvarii la text. Andrada Grosu se ajuta de fiecare obiect in parte cu un firesc admirabil. Cind se schimba scenele, ea isi creioneaza propriul decor mic, de fiecare data la fel de expresiv. Auzim la inceputul fiecarei noi scene modul in care se gradează respiratia, mai pe jumatate, mai sacadat, cel mai adesea ca un lung suspin.

Drama este discret tinuta in friu, nu socheaza, nu este agresiva, ci bine ascunsa dupa perdeaua impenetrabila a acceptabilitatii, a smereniei. Vocea de la final se stinge incet, raminind doar respiratia. Utilizind metafora zborului, Amalia se inalta, este inaltarea mereu invocata, pentru care s-a pregatit atita timp. Cu un trup sfirsit, atras de pamint, dar cu un suflet plutind spre „maman”, vechea promisiune se indeplineste. Amalia respira adinc ne invata cum viata adevarata se intimpla abia dupa ce murim: „Abia apoi vreau sa mor, abia dupa ce m-am trezit din viata asta pe care-am visat-o cu fata acoperita, cu ochii inchisi, cu miinile legate, cu inima inghetata. Un vis dureaza citeva secunde si ti se pare lung cit toata viata. Dar daca e invers si toata viata dureaza cit o respiratie? Atunci poate-ar fi mai bine sa respiri adinc, cit mai adinc...”.