Mix cu teatru

Daca mai aveam indoieli sau prejudecati, vineri seara, in multimea tinerilor veniti la evenimentul organizat de Asociatia FApt – Fabrica de Arta si Productie Teatrala – cu sprijinul Consiliului Judetean, orice temere in acest sens a disparut. Probabil, insa, drumul e inca lung, pana la a avea un adevarat standard european si o conceptie generala prin care sa fie intelese astfel de reprezentatii. In cultura noastra – si ma refer acum strict la zona estica a tarii – termenul performance are o receptare vaga. Pe de o parte, poate pentru ca la noi postmodernismul a fost adoptat mai intai intr-o nisa literara, celelalte arte avand putina tangenta cu formele spectaculare in genul instalatiilor, happening-ului, al teatrului-dans sau a oricaror alte modalitati de exprimare experimentala. Pe de alta parte, un motiv este si ca nici nu-si gasesc sustinerea financiara, decat foarte greu si, mai mult, sunt evenimente mai degraba locale, festivalurile sau proiectele cu deschidere internationala (asa cum, cu cativa ani in urma, exista Bienala de Arta Contemporana) fiind practic inexistente.

Identity Check m-a dus cu gandul la cel putin doua aspecte: cel mai important, din punctul meu de vedere, e ca exista la noi un public numeros cu apetit pentru astfel de reprezentatii; apoi, exista artisti si manageri culturali cu intelegerea si pregatirea necesare pentru dezvoltarea si implementarea unor proiecte pe aceasta directie. Ar mai fi de adaugat si faptul ca exista si spatii propice spre a gazdui asemenea activitati, insa ma ingrijoreaza oarecum receptarea critica. Si-aici ar putea intra in discutie calitatile pe care un „recenzent” ar trebui sa le implineasca. Nici pana acum criticul nu avea voie sa merga la teatru si sa comenteze un spectacol fara a-si fi pus la punct capitolele mari din istoria artei sau a literaturii. Performance-ul presupune si cunostinte din zona tehnica, din cea fotografica, uneori presupune si un interviu separat cu artistul care a conceput scenariul, caci exista multe elemente de exegeza cu insemnatate pentru decelarea sensurilor. E o distanta enorma intre a privi un spectacol de Romeo Castellucci sau de Jan Fabre, cand receptarea ramane intr-un pur deliciu estetic, si a consulta poetica artistilor sau a sta la dezbateri cu acestia. Cu totul altfel se pot adanci sensurile in aceste conditii. Intrand in spera experimentului, culisele unui proiect constituie, adesea, un alt spectacol, procesul de constructie al performance-ului isi are relevanta sa, explicatiile si implicatiile sale. Asa se intampla cu antrenamentele si studiile neurofiziologice si nu numai pe care le face un artist precum Marina Abramovic inainte de a realiza performance-ul propriu-zis.

Regizorul Florin Caracala a intrunit o echipa pe jumatate cunoscuta (artistii vizuali Andrei Cozlac si Ioana Bodale), pe jumatate semi-debutanta (actorii Doru Ioan Calin, Minodora Lungu, Alex Rabulea si sculptorul Ionut Daniel Ungureanu) careia i s-a alaturat protagonistul de stand-up comedy, Vraciu (Alex Arnautu). Poate ar mai trebui precizat ca performerii sunt si freelanceri (sau mai, pe romaneste, „someri”), cu atat mai mult cu cat, pe undeva spectacolul a militat pentru situatia tinerilor absolventi de facultate care nu se pot angaja - reminiscenta a regizorului din mai vechiul proiect alaturi de Ioana Paun, Lucrator 2.0 (adus in turneu si la Teatrul National din Iasi). S-a format o echipa hibrida in care miza a fost, se vede, tocmai intalnirea dintre oameni cu personalitati si orientari diferite. Ce-a fost, pana la urma, acest Identity Check care a reusit sa umple la refuz Sala Rosie de la ArtHouse Central? Un macro-semn teatral. Un poem. Manifestul unei generatii. Un cogito in care divinul e abolit, in care intrebarea cauta in vid, asa cum se intampla in schema „clasica” a postmodernismului. Florin Caracala se intoarce la intrebrea ontologica: cine sunt eu? Si vorbeste intr-un joc pars pro toto despre o generatie. Ea se defineste simplu, iar simplitatea, de multe ori, da de gandit: „Generatia y. // noi ne-am nascut intre explozia de la Cernobil si intrarea in NATO / noi suntem cei care trebuie sa aiba toate raspunsurile intrebarilor trecute, prezente si viitoare. / noi suntem cei care trebuie sa asiguram o reabilitare a identitatii individului. / noi suntem cei care trebuie sa invete din greselile trecutului si sa nu le repete in viitor. / noi suntem cei care trebuie sa inoveze prezentul. sa faca nefacutul. sa creeze increatul. sa faca posibil imposibilul. / noi. / ca toate celelalte generatii din urma noastra”.

Interactiv, un personaj cu alura de prezentator al programelor de stiri, alege, ca intr-o emisiune de divertisment, prin tragere la sorti, pe cineva din public cerandu-i sa accepte sa-si dezvaluie identitatea prin accesarea, in fata tuturor, a contului sau de pe Facebook. Se rasfoiesc fotografiile personale, se cer informatii in plus despre situatiile din imagini, iar jocul e, din cand in cand, intrerupt de prezentarea pe ani, din 1990 incoace, a celor mai importante evenimente petrecute la noi in tara, din perspectiva evolutiei IT, a vietii politice si a etapelor socio-economice pe care populatia le-a parcurs. Aceasta trecere in revista a ultimilor douazeci de ani, aceasta panoramare in date si momente principale pe care societatea noastra le-a trait, redata doar in aparenta cu obiectivitate, reface cumva, sub ochii protagonistului ales dintre spectatori, trecutul – un sir de victorii si de erori, o mare ironie omeneasca, aceeasi, de fapt, din toate timpurilor. Lumea ca teatru – vechiul topos al Evului mediu si al Renasterii – este acum realizat prin proiectiile strivitoare de pe un ecran de cinema si trimite, mai degraba, la societatea vizuala, in conceptia lui Deleuze. Ca o consecinta, actorii sunt minimizati, devenind, oarecum ionescian, niste fantose care-si spun replicile cu precizie, niste pioni prin care jocul poate fi parcurs. Goliti de sentimente, cu exercitiul distantarii bine insusit, Doru Ioan Calin, Minodora Lungu si Alex Rabulea reproduc, mecanic „povestea” ultimelor doua decade si, in acelasi timp, definesc o identiate, de data aceasta a unui personaj colectiv – noi. Everyman-ul secolului al XV-lea, Jerdemann-ul lui Hugo von Hofmannsthal si Identity Check-ul stau in aceeasi linie a unei cautari fara raspuns ori formeaza un puzzle care creste mereu fara a putea defini imaginea centrala. Individul si grupul sunt noii termeni ai relatiei erou si cetate, iar viziunea apocaliptica asupra orasului viitorului e updatarea vechii tragedii.

Efectele vizuale impresioneaza retina spectatorului, il tine captiv, il seduce, ii induce. Agreseaza si, dublat de fondul sonor, contureaza un mesaj: inconstienti, asemenea unor Oedipi moderni,  comitem hybris-ul, asezam incet modulele unei lumi terne, intr-un univers al efectului de culoare, al iluziilor optice, al cadrelor subliminale. Ca intr-un vis demult trait, aflati la rascruci, alegem calea spre noua Teba - o urbe care nu mai e bantuita de Sfinx, ci e sustinuta de ghicitoarea consumismului, a crizei individului si a auto-prizonieratului. Daca mai era nevoie, textul (scris de regizor sub inspiratia performerilor) subliniaza, iar si iar, starea derizoratului: „12. UITARE / Orase de aluminiu pe o planeta de plumb. / Muzeul Vidului. / O masa compacta intr-un pasaj intunecat (un anti-obiect) / O serie aparitii in caderi abrupte”.

Performance-ul de la ArtHouse Central, minat uneori de inevitabila pierdere in ritm, este un tablou vast alcatuit din chipurile noastre, in care unitatea si diversitatea, identitatea si alteritatea se citesc cu pregnanta. Un vast poem vizual de o atmosfera incontestatbila, spectacolul se serveste de o serie de obiecte, incarcandu-le de semnatism, in aceeasi zona a indeterminarii: costumele de protectie, cuburile, avatarurile care reproduc aceeasi fotografie, totul pare menit sa stearga trasaturile specifice si sa transforme personalitatile in Oricine. Asistam la o replica acuta a unui gen de arta care in Occident s-a afirmat de multa vreme, si care aici pare a fi o mica bizarerie care, totusi, fascineaza. Daca „dulcele targ” va gasi mai mult loc pentru astfel de exercitii complete de dialog intre arte, ar insemna ca pot fi castigate si bataliile in domeniul uitat al culturii si al inovatiei. À la guerre, comme à la guerre !