Piscator in 2013

Gen mai putin prezent in mediul moldav si pentru care publicul abia se formeaza in aceasta zona, performance-ul a avut o regie semnata colectiv de Ioana Paun (coordonatoarea proiectului si a atelierului de creative writing), Florin Caracala (care a condus atelierul de actorie si de fizicatie-expresie corporala) si Andrei Cozlac (atelierul multimedia). Impreuna cu acestia, Dora Mircea-Radu a tinut atelierul de PR. Lucratorul a fost un mix-art care a starnit reactii foarte diferite in sala, reactii ce au putut fi analizate in faza imediata, caci spectatorii au fost indemnati sa ramana, spre sfarsit, la dezbateri. Astfel, ne-am aratat din nou cat de complex este fenomenul receptarii.

Ce am vazut la Uzina – loc dedicat in general experimentelor teatrale? Cred ca in primul rand o atitudine, de data aceasta, una spusa direct, chiar vehement, ce mi-a amintit, pe undeva, de Erwin Piscator si al sau Teatru politic din 1929. O combinatie intre amatori si actori profesionisti, intre teatralitate si distantare, o compozitie intre imagine si sound au fost elementele care, desi in aparenta disparate, au format un corp solid din care mesajul a iesit cu pregnanta. Pentru ca un construct spectacular cu teza ne-a fost oferit. Asadar, o formula fericita, pe cat de bizara sau socanta, poate, pentru spectatorul canonizat cu atatea montari clasice, pe atat de graitoare, de energizanta pentru cei care nu doar traiesc, dar se si intereseaza cum traiesc in timpul si societatea lor.

Daca Piscator aducea muncitori in lumina reflectoarelor, le punea pancarte in maini, inscena greve, revolte si reactii de razvratire ce agitau masele, Lucratorul nu a avut un astfel de efect, dar cel putin, folosindu-se de o parte dintre metodele amintite, a militat si a pus intrebari celor prezenti. Teza s-a dovedit a deschide o constiinta. Iar din pricina faptului ca ea nu a fost unica, ci a abordat linii diferite, nu s-a impus neaparat, spectatorul avand libertatea de a hotari pe proprie raspundere daca e sau nu in acord cu perspectiva regizorala. S-a strigat „Nu” locurilor de munca prin exploatare! lista sloganurilor fiind mai lunga si atingand probleme majore cu care se confrunta Romania, dar si intreaga Europa: rasism, discriminare, criza, abuzuri. A fost atacata, pe cai diferite, si contradictia dintre hiper-specializare si realitatea inutilitatii acesteia intr-un mediu in care piata e supra-incarcata, unde valorile sunt rasturnate si se vorbeste un limbaj incalcit, anume conceput pentru a debusola majoritate. S-ar putea reprosa ca teatrul trece in plan secund si devine un instrument pentru teoriile mai mult sau mai putin fondate ale unor artisti interesati strict de angrenajul pe care-l determina demersul in sine. Dar nu ar fi impresie mai falsa. Teatrul si artele care i se alatura se recladesc, se reasaza, in prim-plan ajungand pe aceasta cale travaliul prin care formele vechi sunt combinate. In subsidiar, descifram nelinistea creatorului in privinta a ceea ce face el, intrebarea perpetua cum s-ar putea innoi arta si prin ce se mai poate fi desemnata autenticitatea.

Interesant e cum, in contextul experimentului, amatorismul nici nu mai deranjeaza, iar tinerii care nu au beneficiat decat de un modul de actorie si unul de miscare corporala ajung sa se integreze perfect in tonul general. „Actorii” au fost Bogdan Caian, Razvan Chirila, Norbert Kaszonyi, Gabriel Sandu si Andrei Stefan. Fiecare o mica biografie, un caz aparte, fiecare reprezentant al unei categorii sociale si toti tineri aflati in somaj – la inceputul proiectului cel putin –, unii cu „prea multe” studii, altii fara. Supusi unui interogatoriu semi-improvizat cei cinci performeri si-au expus date reale despre ei, situatii traite, fragmente din personalitatea lor, transformandu-se in exemple sociale. Dupa acest preambul cu predilect rol expozitiv, mizanscena s-a complicat cu un scenariu care construia in fata privitorului situatia de la o fabrica multinationala. Privatizarea fabricilor, afaceri de tip gaura-neagra, care au dus in colaps nu numai o buna parte din economia noastra, dar si destinul unor oameni manati de nevoi personale si care, din acest punct de vedere, nu pot fi incriminati, a fost transpusa pe scena ca parabola. In patru machete reprezentand miniatural lumea inchisa unde muncitorii si patronii sunt noii termeni pentru notiuni ca stapani si sclavi, patru mici scene pe o scena mare, in ele se desfasoara actiunea-demonstratie. Actorii devin manuitori, iar atentia se muta asupra unor papusi de plastic (made in China, sic!) sau asupra unor figuri desenate pe hartie, replici ale „pieselor din sistem”... noi insine. Puterea zoom-in/zoom-out-ului e fascinanta. Pe de o parte, cu ajutorul unei camere video se intra in interioarele minuscule, iar cei din sala sunt martori a ceea ce se petrece, acolo, in ascuns, pe de alta parte, scena mare e la randul ei un univers „fabricat” in care intram si din care iesim, cu trupul si cu mintea.

In fata acestei imagini, parca, pe undeva, cei prezenti nu doar se simt aratati cu degetul, dar se simt si invinuiti. Relatia cu sala e diferita si, pentru unii, poate, incomoda. Spectatorului nu i se da voie sa fie cuminte, e pus sa inteleaga, sa gandeasca, sa actioneze. Un personaj plasat intre scena si locurile privitorilor, lasat in umbra, monitorizeaza aceasta relatie. Ambivalent, Florin Caracala, in postura de mediator, „struneste” firele evenimentialului. Se joaca de-a prada cu spectatorul: il ademeneste, ii vorbeste cu blandete, dar se dovedeste ca nu face decat sa-l domine, chiar sa-l invinuiasca pentru ignoranta in care se complace. Apoi, dupa modelul multor spectacole ce mizeaza si pe improvizatie, unul dintre spectatori e ales sa patrunda pe scena si sa ia locul Lucratorului (trebuie sa pedaleze pe o bicicleta, simbol al motorului care alimenteaza cu energie halele fabricii). Iar in acest fel i se insereaza senzatia de exploatat pe care are acum ocazia sa o simta direct, acut, descoperita de orice iluzie pe care contextul social ar putea-o construi. Agatandu-se de replica,  pe de-a-ntregul cliseizata,  teatrul e oglinda vietii, Lucrator 2.0 demonstreaza „pe viu” si cu fiecare felul meschin in care suntem si ne lasam folositi, perfidia prin care se tese panza iluziilor, ajungandu-se la o grosolana si, mai periculos, generala pacaleala.

Daca ar trebui sa facem ceva? Ar trebui macar sa constientizam situatia in care ne aflam, sa ne salvam ratiunea, simtul analitic, cautator perpetuu al adevarului, probabil singurul instrument care nu ne-ar permite sa intram in schizoidul proces de fantosare. Sa ne gasim vocea si sa-i gasim reglajul bun pentru a o face auzita. Altminteri, randurile Caian-Chirila-Kaszonyi-Sandu-Stefan vor creste, iar populatia papusilor de plastic va deveni din ce in ce mai densa si tacuta.