Fluturii lui Liviu Manoliu

Ceea ce ni se infatiseaza initial drept o comedie subtila, pe parcurs trece intr-o zona a dramatismului profund. Imposibilitatea de a iesi din propriile mreje este urmata de fatalitate. Un subiect intrigant si care te face sa reflectezi, sa vezi ca propriile capcane sunt uneori mai periculoase, sunt un labirint, in care odata intrat te pierzi, cum e cazul personajului principal Edda - o femeie pierduta in propriul labirint. Doar ca aceasta pierdere este una dorita, benevola, uneori complicata pana la ridicol de catre Edda, in interpretarea actritei Mihaela Arsenescu Werner. Actrita cu personalitate puternica, Mihaela Arsenescu Werner da si mai mult farmec personajului sau, stiind sa-i nuanteze perfect stari si trairi, realizand un  personaj complex pe tot parcursul piesei.

Subiectul piesei ii plaseaza pe actori intr-o situatie dusa pana la absurd chiar. Edda este prinsa intr-o capcana a iluziilor, intr-o infinita nascocire a unor amintiri pe care nici nu le-a trait. Este drama unei femei incapabila sa iubeasca, care este increzuta in frumusetea ei, dar absolut inconstienta de efemeritatea sa. Singurul lucru care ar putea-o salva din viata iluzorie pe care si-a creat-o este fiul ei, pe care il respinge si il reneaga chiar, atunci cand acesta o gaseste. Dintre viata plina de amintiri inventate si traiul alaturi de fiul sau, ea alege prima varianta, incapabila fiind sa-si recunoasca singuratatea care la un moment dat devine distrugatoare.

Piesa oglindeste perfect unele probleme ale existentei noastre: dorinta de a avea cat mai multi bani, libertatea, chiar cu pretul negarii lucrurilor si oamenilor dragi, dorinta de libertate care in contextul piesei este una destul de trista, in spatele careia se ascunde o singuratate insuportabila. Personajul Edda incearca sa o ascunda cumva sub masca sa, prin amintirile frumoase pe care le inventeaza. Povestea este una a esecului de a trai, a imposibilitatii de a iesi din propriile iluzii, a dorintei absurde de a avea toata admiratia din lume si a egoismului care te lasa captiv singuratatii.

Celelalte doua personaje interpretate de actorii Georgeta Burdujan si Ionut Cornila sunt si ele la inaltime. Foca (Georgeta Burdujan), este unul din personajele umbra, care nu prea are voie sa spuna multe, dar e nevoita sa asculte orice si oricand la dorinta stapanei. Totul pana in momentul rasturnarii finale, unde rolul slujnicei nu mai este unul pasiv si cenusiu, ci capata o amploare ce nu putea fi intuita initial.

Elio (Ionut Cornila) este un personaj puternic si tot mai bine nuantat in timp ce conflictul si tensiunea creste. Soarta sa e la fel de dramatica, fiind nevoit sa faca fata trairilor zbuciumate, descoperirii unei mame a carei existente se compune mai mult din lucruri imaginare decat adevarate.

Jocul actorilor reuseste foarte bine sa puna in lumina ideea principala a textului, dar nu in ultimul rand sunt ajutati si de elementele de decor, in stare sa creeze un echilibru intre acestea doua. La acest capitol, Axenti Marfa a reusit sa transmita atmosfera perfecta prin decorurile sale, sa construiasca o lume cat mai potrivita personajelor. Cadrul sonor nu este nici el lipsit de importanta si tine sa completeze expresiv fiecare stare si tensiune a personajelor.

Probabil ca aceasta poveste pusa in scena de regizorul Liviu Manoliu este o reflexie a fiecaruia dintre noi, este personajul ascuns din noi pe care il scoatem mai mult sau mai putin in evidenta, este dorinta de a pastra cu orice pret momentele frumoase, momentele de glorie a vietii, iar singuratatea e atat de inspaimantatoare, incat in lipsa unor amintiri suntem tentati sa ne pierdem in propriile iluzii, o pierdere inevitabila intr-un permanent zbucium sufletesc.

*Guest writer pentru acest articol este Virginia Grigoras, studenta la Teatrologie.