Exercitiu de toleranta

Persoanejele apar si se autodezvaluie, diverse tipologii groparul condamnat pentru profanare de morminte si mutilare de cadavre, Doina, femeia de servici a centrului, esuata in dragoste cu un copil pe care-l creste singura, baiatul instarit- fost consumator de droguri- copilul strazii autor de furtisaguri, paznicul ce-si ascunde interesul in haina de serviciu, misionarul ce doreste sa-i invete calea adevarata si mai apoi vocea societatii. Jocul actorilor (amatori) este salvat oarecum de regia semnata Florin Caracala, astfel incat spectacolul este placut in ciuda interpretarii neprofesioniste.

Spectacolul vorbeste despre aproape imposibilitatea fostilor detinuti de a se incadra in societate. De unde si titlul: Haina de Om care porneste de la eticheta primita de fostii detinuti de catre societatate, lucru care atesta pentru a nu stiu cata oara ca 'haina il face pe om'. Intoarcerea in societate ii gaseste pe cei fost institutionalizati, confuzi si respinsi. Bineintele ca sunt si ipocriti si demagogi care le vorbesc bland, dar nu fara un scop, cum este Misionarul in cautare de noi adepti. Cainele numit Dumnezeu ilustreaza sentimentul de abandon total al fostilor detinuti. Dupa ce au petrecut mult timp izolati, acum sunt marginalizati la periferia orasului, langa cimitir, intr-un loc in care nu vii de placere ci doar de nevoie. Nici Dumnezeu pare-se ca nu-i mai asculta: 'Dumnezeu, ti-e foame?', 'Dumnezeu, ai innebunit?' O inima de caine ce se lupta cu prejudecatile sociale si nelinistea interioara.

Penitenta lui Fane pentru uciderea fratelui si porcului ni-l dezvauie, vulnerabil, confuz si plin de angoasa. Pentru prima crima justitia face dreptate si Fane este condamnat la inchisoare. Pentru a doua insa societatea face dreptate si Fane este anihilat de sentinta ei, facand totul sa para ca pedeapsa cea mai grea nu e sa fii privat de libertate sau marginalizat, ci sa traiesti cu tine dupa ce ai comis o crima. Haina de Om doreste sa faca un prim pas catre dobandirea tolerantei si increderii in cei fost institutionalizati. Ne arata ce inseamna remuscare si penitenta; nici dupa ispasirea pedepsei chinul nu e incheiat. Intr-o astfel de societate un om nu e condamnat pentru o perioada de timp, ci pe viata. Dupa ce supravietuiesti inchisorii, libertatea apare mai rece si cruda.

Terapia prin teatru pentru cei din penitenciar trebuie luata mai des in considerare. Ea ii prezinta pe detinuti in alta lumina, pe cei cruzi, sensibili; permite societatii sa le vada regretul si dorinta de a se indrepta. Cum spune un membru al cercului de teatru: '...pana si cel mai feroce criminal are o latura sensibila si trebuie gasita aceasta latura. Pentru ca daca se insista pe aceasta sensibilitate, aceasta, marindu-si sfera de actiune, va reduce celelalte ganduri, preocupari. Problema e sa nu-l izolezi pe om. In momentul in care il sensibilizezi isi va da seama ca poate fi util in societate cand va iesi. Trebuie sa existe o transformare spre bine...' Acest lucru este foarte bine redat de autorul scenariului domnul Cristian Barsan, fost ziarist, acum detinut in Penitenciarul Iasi. Atat dumnealui cat si cei implicati in acest proiect ne-au aratat partea umana a unui detinut si partea inumana a societatii.

Un spectacol despre toleranta, acceptare, oferirea prezumtiei de nevinovatie si a increderii neconditionate sau mai exact a lipsei celor mai sus mentionate.