Cum sa opresti clipa cea frumoasa. Cu regizorul Radu Afrim (II)

AltIasi: Si-acum un intermezzo cu o mica provocare de imaginatie: Radu Afrim se hotaraste sa faca un film. CNC ii asigura o parte din finantare si are si sustinerea Canal + sau Arte sau ce vrei tu. Ce-ar fi acea pelicula? Ce gen ar fi? Ce subiect ai atinge?

Radu Afrim: Am primit scenarii, de la oameni importanti, dar nu au fost pe aria mea de interes. In mod cert, n-ar fi un film care sa aminteasca de teatrul meu. Ar fi cu totul altceva. As tine in continuare la compozitie, la cadrare, imagine. Insa pentru ca sunt o enciclopedie de film, asta ar fi un risc puternic. Si m-as feri sa fac ceva care sa trimita inspre un cineast cunoscut. Ma gandesc de cativa ani sa fac un film si din pricina asta stau in cumpana. Dar as face film si maine, daca as avea un scenariu foarte bun, care sa ma obsedeze zile si nopti. As fi vrut sa fac Inimi cicatrizate pe film, dar a luat proiectul deja Radu Jude.

A.I.: Daca tot ai amintit de Inimi cicatrizate a lui Max Blecher, ai mai vorbit anterior de Dimitrie Cantemir omul de cultura, compozitorul – lista artistilor uitati de scolile si societatea noastra in general fiind lunga – as vrea sa stiu parerea ta sincera: crezi ca avem tendinta asta amnezica in ceea ce priveste cultura noastra?

R.A.:  Nu e chiar asa. Dar goluri exista. Fiecare se salveaza cum poate in aceasta privinta. Societatea nu te salveaza, scoala sau familia, nici ele, si-atunci devine o optiune personala. Eu am intalnit si persoane foarte tinere care citesc. Iata, eu merg cu trenul si am vazut odata un compartiment cu sase locuri in care erau fete, toate cu carti in mana. Erau romane, nu suporturi de curs sau altceva. Am si facut o fotografie atunci. In metrou in Bucuresti multa lume citeste. Si am motiv sa cred ca mai avem o sansa – nu sunt deloc sceptic din acest punct de vedere.

A.I.: Pe kindle, pe print, in online, lumea citeste. Nu vom scapa de carti, dupa cum spun Umberto Eco si Jean-Claude Carrière. In dialogul nostru s-a strecurat adineauri un cuvant care-mi deschide un nou drum incitant: „scoala”. Acum la Iasi lucrezi cu o echipa numeroasa, din care fac parte multi studenti/ absolventi ai Facultatii de Teatru de la Iasi. Intr-o viziune de ansamblu, cum ti se pare scoala de teatru de aici?

R.A.: Ma bucur ca ai atins punctul acesta. Si voi fi dur. Eu am lucrat mult cu generatia lui Emilian Oprea, Marius Manole, Cristi Popa, Mihai Smarandache, Liviu Pintileasa, Alin Florea, Victor Manovici, Nicoleta Lefter, toti au plecat de aici. Eu in toate interviurile am afirmat ca lucrez cu ieseni exceptionali. Acum, de cativa ani, e greu. Descopar un Andrei Sava la Iasi, dar procesul inca e dificil.

A.I.: Te-ai intalnit si cu scoala de regie de la Iasi, ai avut / ai asistenti de regie din acest cadru. Ce parere ai despre ei?

R.A.: Sunt cuminti. Cooperanti, muncitori, dar prea cuminti si inca sub umbra profesorului. Iar eu mereu le spun – cu tate ca e groaznic sa te dai exemplu la nesfarsit – ca nu am fost un student cuminte.

A.I.: Nici eu nu am fost un student comod si nici acum ca profesor nu sunt prea cuminte.

R.A.: Pai studentii ar trebui sa aiba nevoie de profesori care sa caute dincolo de confortabil. Ar fi bine ca profesorul sa le clatine putin credintele si ei, la randul lor, sa-l puna pe profesor in situatii inconfortabile, dificile. Daca nu e un conflict dramatic intre profesor si student, degeaba mai facem scoala.

A.I.: Da, discutia asta ar fi foarte lunga, ne-ar trebui un timp mai mare sa gasim niste raspunsuri certe.

R.A.: E un subiect tabu. La noi, scoala de teatru a devenit oarecum un subiect tabu. Studentii nu se mai aud pe scena, nu au atitudine, iar motivele sunt mereu expediate. Chiar si noi doi, in clipa asta, la fel procedam. Ar merita sa se faca niste colocvii pe tema starii scolii de teatru din Romania.

A.I.: La Iasi montezi Ibsen, Femeia marii – un text uitat de publicul roman si nu numai, cred. Mai putin in Norvegia. Ultimul trend in ceea ce priveste teatrul lui Ibsen e dat de Thomas Ostermeier? Te frisoneaza in vreun chip acest precedent de talie mondiala?

R.A.: Femeia marii de la Iasi e dupa o idee de Ibsen. In strainatate, Ibsen se monteaza in scenografii fabuloase si cu actori excelenti. Si ca sa raspund la intrebarea ta: o spun insa clar, nu ma frisoneaza imic. Pentru ca: primo, nu sunt fan Ostermeier, iar secundo, nu ma tem de textele clasice. M-am decis sa fac Femeia marii pentru ca mi-a placut povestea. Nu m-am frisonat nici pentru ca face parte din marea dramaturgie universala, si nici atunci cand am taiat vreo cincizeci de pagini. Free the lady of the sea. Asta mi-am propus, nu stiu daca mi-a iesit.

A.I.: Pe mine ma bucura enorm alegerea ta, nu doar pentru ca e un text care si mie mi-e foarte drag, dar Ibsen din ultima parte a carierei sale e aproape uitat si e un suferind al traducerilor invechite.

R.A.: Eu am retradus in intregime. Si pentru ca ma interesa doar story-ul, dialogurile le-am restrans mult. Daca recitesti piesa vei observa ca multe replici sunt redundante si contin teorii comice pentru noi azi, pentru ca sunt datate. Un act intreg se vorbeste despre divort, pentru ca in epoca si societatea de la sfarsitul secolului al XIX-lea acestea erau subiecte sensibile. Hedda nu poate sa se desparta de sot, decat punandu-si pistolul la tampla. Eu am simtit feministul din Ibsen, insa as fi vrut ca el sa mearga mai departe. Ceva l-a oprit.

A.I.: E adevarat, Radu, dar ecouri sunt si azi. Daca te uiti in jur si intrebi pe cei care trec acum pe stada vei vedea ca, daca sunt sinceri, vor raspunde ca privesc cu stranietate inca situatia divortului, ori optiunile religioase, ori pe cele sexuale. Eu am tot spus-o, apropiatii mei s-au saturat de asta: daca noi doi vorbim acum despre niste lucruri si ni se par normale, ni se pare ca suntem multi. De fapt suntem putini, cei cu adevarat deschisi, cu adevarat liberi. Pentru ca e si greu sa mergi pana la capat.

R.A.: Da, dar nu uita ca o femeie de trei ori divortata poata sa devina un erou pozitiv, odata ce apare pe prima coperta a revistelor mondene. Eu nu cred ca romanii nu sunt interesati de o femeie divortata de sapte ori si nu cred ca o ocolesc pe strada. Ii vor cere un autograf. Asta e societatea noastra in acest moment. Si societatea occidentala de asemenea.

A.I.: Si intorcandu-ma spre a ne pregati iesirea: voi spune, nu fara amaraciunea lucidului, ca eu nu mai am in receptarea actului artistic decat placerea estetica. Ultimul film care a raspuns cel mai bine asteptarilor mele a fost La grande bellezza (Paolo Sorrentino, 2013). Radu, te rog, defineste-mi frumosul in teatru, asa cum banuiesti sau visezi tu ca e?

R.A.: Da, La grande bellezza mi-a placut pentru ca e un film facut cu bani care n-au intrat in buzunarul oficialilor UE, ci in productie. Tot minimalismul acesta, care se practica si in film si in teatru, e din pricina politicienilor al caror mesaj  incifrat e ceva de genul „hai sa facem arta fara bani, ca banii trebuie sa intre in alta parte...” Artistii pleaca capul si spun „sa traiti dl primar, dl presedinte al nu stiu carei institutii”. Si pe acest fond spectacolele lui Ostermeier, Castellucci sunt grandioase si par niste repere majore. Lumea le remarca, merge la Paris, la Berlin sa le vada, in vreme ce ceilalti fac jocul politicii. Dar ochiului ii trebuie civilizatie, trebuie cultivat, ca si urechea sau simtul olfativ sau cel tactil... Eu unul sunt sastisit de spectacole cu sapte oameni pe sapte scaune. Din aceasta cauza m-am bucurat pentru La grande bellezza. E enervant de grandios si de impact. Sau, uite, The Holy Motors al lui Leos Carax e mai putin cunoscut si mie-mi place enorm. Sunt atras de cinematografia marginala...

A.I.: Totusi, sa revenim; as vrea sa stiu care sunt pentru tine, doua-trei coordonate ale frumosului.

R.A.: Nu stiu... E greu. Poate ca ceea ce e pentru unii s-ar numi prin termenul abject, pentru mine e un semn al iadului care ma face sa vibrez. Asta ar putea intra in trasaturile frumosului. Si modul in care cade lumina, fapt care poate transforma un obiect, un peisaj din banal in paradisiac. Cand ajung in scena si se lucreaza la lumini si vad, pentru o fractiune de secunda, o reflexie care mie-mi sugereaza totul, o miscare intamplatoare a oamenilor care pozitioneaza reflectoarele ce deschie un unghi deosebit. Atunci ma ridic si strig: „Aici! Opriti lumina asta!” Asta ma intereseaza in spectacol, caderea...

A.I.: „Opriti clipa!”

R.A.: Da, exact. Iubesc lucrurile pe care nu mi le propun. Un lucru intamplator poate fi desavarsit din punct de vedere estetic si-apoi... Looking under the skin. Daca gasesti substanta dincolo de piele, e cu atat mai bine. Asta e important.