Cum sa opresti clipa cea frumoasa. Cu regizorul Radu Afrim (I)

AltIasi: Buna dimineata, Radu. Iti multumim ca ai acceptat invitatia AltIasi de a sta la o discutie cu noi. Esti pentru a treia oara la noi, lucrand la un spectacol la Teatrul National „Vasile Alecsandri”, asa ca te rog sa-mi spui cum ti se pare cafeaua in Iasi.

Radu Afrim: Cafeaua... in Iasi?

A.I.: Da.

R.A.: Pai, stii, cafeaua in Iasi ma poate trezi foarte bine la realitate si ma poate enerva foarte tare. Dar am intotdeauna in geanta ceaiuri de plante calmante. Este un tip in piata asta la Hala, care-mi da niste ceaiuri exceptionale intotdeuna. Ma duc acasa de aici, mereu, cu geanta ticsita de ceaiuri. Am si cafeaua. Dar am si ceaiul calmant la mine

A.I.: Nu are accent cafeaua din Iasi?

R.A.: Cafeaua nu. Sa stii ca accent este peste tot. Am lucrat in toata tara si am observat. E amuzant alt fapt. Acela ca imi place sa ma joc cu accentele personajelor, ca daca mi-a ramas in ureche un accent din Ardeal, eu il duc la Bucuresti la TNB si i-l imprim unui personaj de acolo. Desigur, in Bucuresti exista destui actori din Moldova, incat sa se descurce foarte bine in fata unor astfel de cerinte. Din punctul meu de vedere, accentul nu e un dezastru, ci din contra, poate sa aiba un fel de poezie.

A.I.: Marturisesc ca am un obicei – eu insami fiind o persoana cu inclinatie vizuala. Acela de a pastra spectacolele pe care le-am vazut intr-un soi de arhiva de imagini. Asa ca, de exemplu, iti pot povesti despre Coca Bloos ghemuita pe o masa in mijlocului unei scene desenate asemenea unui joc pentru copii (Povesti despre nebunia noastra cea de toate zilele), despre un plafon cu vegetatie luxurianta  butaforica in centrul careia troneaza o lebada impaiata (Herr Paul), sau despre o fiinta mica ingramadita intr-o vitrina, cu o masina de scris pe brate (Oricine / Akárki). Iar colectia mea e cu mult mai mare. Tu cum colectionezi spectacole?

R.A.: Imi pastrez spectacolele filmate pe dvd-uri. Suportul digital e foarte util. Dar am pierdut o parte din ele intr-un teatru. La un moment dat, paranoia mea m-a determinat sa cred ca cineva mi-a furat colectia, dar nu e asa. Eu nu mai am aceasta memorie video a spectacolelor mele. Si poate e mai bine. Dar pentru anii de pensie imi pregatesc din nou colectia. Voi sta la semineu si-o sa-mi pun spectacolele mele la dvd player. Nu am decat fotografii si niste trailere. Dar imi amintesc sursele de inspiratie, sugestiile, impulsurile care m-au condus spre o viziune sau alta. Imi amintesc imaginea originala de la care am plecat pentru a construi o imagine in spectacol, dar nu pe cea din spectacol.

Odata, eram intr-o parcare, asteptam autozubul la Targu Mures, in afara orasului si batea vantul. O masina era acoperita cu o prelata argintie. Vantul o umfla pe dedesubt, iar prelata aceea avea niste unduiri atat de stranii ca si cum masina ar fi respirat. Ei bine, acest cadru l-am folosit la Munchen la Cand ploaia se va opri, intr-o scena in care dupa un accident, masina cu oameni morti in ea si cu femeia insarcinata, care inca mai traia, respira, tresalta prin prelata. Am un album intreg in capul meu cu aceste puncte de inspiratie. In rest uit tot. Poate de asta reusesc sa ma mai si repet in unele montari. Eu uit. Pe de alta parte stii, e inevitabil, observ aceleasi lucruri in jurul meu de fiecare data.

A.I.: Suprarealistii, automatistii se foloseau de memoria asta afectiva, absorbind din realitate, poezia imaginilor si remodeland totul in creierul artistului. (Pauza. Sunete din traficul strazii.) Uite, in orasul acesta se construieste intr-un delir...

R.A.: Mie-mi place si orasul nou. Si orasul vechi...

A.I.: (nu-l las sa termine, cu promptitudine) Da’ mai avem oras vechi aici? Adica, ai mai descoperit un oras vechi in Iasi?

R.A.: E. Orasul clasic, al lui Eminescu. Cu Iasul am patit cum a fost si cu Timisoara. Timisoara, unde am ajuns prima data cand am facut Krum, mi s-a parut o alta lume, alta tara, alti oameni. Dupa, m-am obisnuit si am vazut ca nu e chiar asa. Cu Iasul mi s-a intamplat aidoma. Mi se pare cel mai imprevizibil oras de la noi. E destul de colorat, desi unii vor sa-i imprime o culoare anume. Cum ar fi cea religioasa. Pot fi si eu religios in felul meu, pot intelege ce se intampla in societate, dar nu-mi place sa mi se impuna ceva.

A.I.: Ai o imagine despre Iasi? Adica, ai o reprezentare despre urbea asta?

R.A.: Nu neaparat. Uite eu abia acum am descoperit ca Dimitrie Cantemir e in Trei Ierarhi. Eu nu vizitez orasul ca pe un loc turistic, ci ma plimb, intru in locuri diferite, il cunosc asa cum mi se da. De exemplu, in Trei Ierarhi am descoperit mormantul lui Cuza, dar asta nu m-a interesat asa mult, cum m-a interesat cel de-alaturi, al lui Dimitrie Cantemir. Pentru ca el a fost un geniu cultural. Eu ascult muzica lui Cantemir la mine acasa, asa cum altii asculta Bach.

A.I.: In ordine. Ma intorc la ideea imaginii care precede actul artistic, cea despre care vorbeam acum cateva minute si, facand o legatura, te-as intreba in ce sens iti folosesc sedintele foto pe care obisnuiesti sa le faci dupa casting, la primele repetitii. Calatoresti in afara teatrului cu actorii, in afara orasului adesea, te folosesti de spatii. E doar pentru a-i cunoaste? E doar un exercitiu terapeutic pentru ei?

R.A.: E o terapie pentru mine. Sunt momentele in care ma calmez intre repetitii. Si in care si ei se calmeaza. Vreau sa fac la Sibiu o expozitie cu nuduri...

A.I.: (din nou, cu nerabdare) Si la Iasi? Cand vii cu o expozitie la Iasi? Inteleg – Sibiu, Timisoara, Cluj... dar in Est?

R.A.: Pai acolo mi s-a propus. Mi s-a propus la Timisoara, la Galeriile Calina. Dar acolo aveam un complex, pentru ca acolo sunt mari artisti contemporani, artisti vizuali, iar eu nu ma consider un artist vizual. Eu sunt amator... Dar la Sibiu, conceptul e diferit. Vrem o expozitie cu actori, actori nud, in ipostaze mai putin conventionale. Dragos Buhagiar se ocupa de proiect si va avea si Silviu Purcarete exponate acolo.

A.I.: Deci va fi o intalnire.

R.A.: Va fi o intalnire, dar vom fi in spatii separate. Cred ca e mai bine asa, caci suntem reciproc complexati unul de celalalt.

A.I.: Si daca tot vorbim de Purcarete... apoi i-as putea aduce in discutie pe Romeo Castelucci, Robert Wilson, Calixto Bieito ... Crezi ca teatrul secolului XXI va fi iconoclast sau nu va fi deloc?

R.A.: In acest moment, din pacate, este o mare ruptura, pentru ca la noi s-a inceput masiv o anumita prostitutie teatrala. A inceput un comert cu actorul, iar actorii nu realizeaza ca au intrat intr-un mecanism comercial infiorator. Ma intristeaza situatia unor spectacole de turneu, prin tara, care nu conteaza cum arata, cum se joaca, dar trebuie sa fie cu celebritati pentru ca lumea sa vina sa plateasca bilet.

A.I.: Si-n film se cauta retete.

R.A.: Nu stiu. Macar in film se cauta si competitia. Dar in teatru, competitia conteaza tare putin, o spun sincer. Poate si pentru motivul ca juriile UNITER, de pilda, merg pe o singura directie estetica, iar artistii care cauta in alte directii ajung sa se demotiveze pntru ca nu sunt recunoscuti. Nu mai sunt motivati sa intre, asadar, in competitie, fiindca stiu ca nu au nici o sansa in fata unor critici care pledeaza la infinit pentru o linie reminiscenta a tendintelor din anii ’90. Eu nu am dorit niciodata sa fiu pe placul criticii, pentru ca stiu limitele criticii mainstream de la noi. Dar trebuie sa recunosc ca exista si o critica mai tanara – ii pot numara pe degete pe cei care o formeaza  – unde intra oameni care merg prin lume si vad ce se intampla in afara. De partea cealalta, e o critica „oficiala” care a obosit sa calatoreasca in afara granitelor si care premiaza din instinct niste nume. Iar in ceea ce priveste faptul ca un artist nu se mai afla in atentia UNITERULUI, pentru un timp, n-ar trebui sa devina o problema pentru cineva, pentru ca daca asta se transforma in miza principala, consecinta e ca apar blocaje. Trebuie sa faci teatru pentru tine, in primul rand. Poti pleca de la gandul ca nu faci arta pentru critica, ci pentru public. Dar si asta e o capcana. Insa daca faci arta pentru tine, ajungi sa fii auzit de un public sincer. Care vine cu tine. Eu cand fac teatru pentru mine, fac teatru pentru publicul care vine cu mine.

A.I.: Pentru ca tot ai adus in dicutie starea criticii romanesti, nu pot sa nu m-mi amintesc – dat fiindca m-am si simtit atunci direct vizata in calitatea mea de critic - afirmatia ta din emisiunea Eugeniei Voda cand spuneai ca a fost o perioada din primii tai ani de cariera cand ai urat criticii, cand nu mai credeai in actul criticii. Acum nu ti-ai schimbat parerea?

R.A.: Acestea sunt niste afirmatii facute in graba, intr-un cadru in care minutele pentru raspuns iti sunt cronometrate si trebuie sa spui ceva repede. Nu ca nu cred in critica, dar sunt persoane carora nu le mai citesc textele pentru ca stiu deja ce spun acolo, despre ce nu le place in spectacolul meu sau ce le place – in conditiile in care le va placea ceva. Citeam cu mare interes, dintre vechii exponenti, pe Magdalena Boiangiu, pentru ca ea era un bun analist al politicii externe la „Dilema veche” si cu mintea aceasta lucida analiza subtil si franc spectacolele de teatru. Cand venea la teatru, si jucam pe gradene, ii aduceam un scaun mai comod, pentru ca era in varsta. Ma interesa foarte mult raspunsul ei in privinta viziunii mele. Iar dintre cronicarii tineri sunt destui cei care ma intereseaza, nu dau nume pentru ca e posibil sa uit pe cineva si n-as vrea sa fie omis, ei cunoscand optiunile mele. E sanatos dialogul cu ei, pentru ca sunt sinceri si-mi spun cand ma contaminez de manierism, cand isi exprima optiunile diferite. Nu vreau sa se inteleaga ca modific conceptia regizorala dupa cum imi spun vocile aceastea. Marturisesc ca o critica de directie ma deranjeaza. Si un alt aspect legat de ceea ce spun acum: in Romania prezentului nu exista un grup teoretic care sa mearga in paralel cu drumul unuia sau a mai multor artisti. Asa cum se intampla cu grupul suprarealistilor. Exista niste incercari, care mie-mi par evidente in ceea ce se vrea „Gazeta de arta politica”, de exemplu, care merge alaturi de teatrul de interventie, de teatrul social.

A.I.: Dar cu criticul Radu Afrim cum te intelegi? El e in tine tot timpul sau apare doar in anumite momente de cotitura?

R.A.: Doamne fereste (rostit cu accent puternic ardelenesc) sa stea cu mine tot timpul. Oricum schizofrenia lui e departe de actul creatiei. Insa a fi mereu dedublat de un critic, ar insemna sa nu mai pot fi eu. Eu decat sa judec, mai bine simt. Iar spectatorii vad asta. Mai bine ii invit pe scena, ii chem intr-un film cu mine: incercati sa fiti acolo, iar dupa, daca va fi ceva de inteles, veti intelege. Asta era si credinta unui Magritte sau a unui Tarkovski. Astfel ca luciditatea mea, cata mai e, foloseste altora. Mie nu. Cele mai bune momente in munca mea au fost acelea cand inspiratia nu a fost imediata. Cand a venit de departe, atunci a fost frumos. Nu stiu daca am functionat ca Picasso, dar ea a venit de dincolo de mine. Si nu e vorba de efectul psihogenelor. Eu nu folosesc stimulente artificiale.

A.I.: Deci n-ai nimic din Dali...

R.A.: Nu. Suprarealismul „l-am fumat” in adolescenta. Si acum pe bune, in adolescenta mea din anii ’80, il iubeam pe Magritte – nu pe Dali care era prea colorat pentru gustul meu – si faceam o adevarata cercetare in zona aceasta. In acea vreme savuram Victor Brauner. Eu am avut inclinatie pentru Yves Tanguy, Joan Miro. Cu varsta, insa, m-am orientat spre tendinte mai umane, desi mi se spune ca am pastrat multe accente din trecut in spectacolul meu. Acum sunt pe o cale mai riguroasa a muncii mele. Pun realmente la indoiala etiche precum hipster, nonconformist. Eu cred in imaginea lucrata, studiata. Uite, aici am zone de conservatorism. Poate ca varsta isi spune cuvantul, dar eu nu o vad pe Catherine Deneuve facandu-si un selfie.