Cronica viselor domnului Swedenborg

Scrupulos in propria-i munca de documentare, un alt domn, pe numele sau Mihai Maniutiu, ne propune, un sfert de mileniu mai tarziu, o revenire la acest domn Swedenborg si o eventuala reconsiderare a lui. Lectura fundamentala a lui Maniutiu ramane „Cartea de vise”, de pe care isi face decupajele semnificative din scenariu. In spatele acestora, insa, se simte incercarea regizorului de a furniza o imagine cat mai completa a domnului cu pricina. Asa se face ca dl Swedenborg se naste din nou, invaluit in simplitate si infinitudine, erou al zilei si victima a unei istorii pe care o priveste de undeva din afara ei, om al acestei lumi si, totusi, locuind dincolo (sau dincoace) de ea. Maniutiu nu rateaza niciuna dintre fatetele personajului, prezentandu-ni-l, deopotriva, ca pe un poet, ca pe un respectabil om de stiinta, ca pe o fire sensibila, sfasiata de moartea tatalui, ca pe un nebun de legat, ca pe hiperborean, ca pe un sfant demonizat. 

Mare adept al claritatii, virtute cartesiana destul de frecvent ratata de regizorii de azi, Maniutiu ne prezinta aspecte din viata domnului Swedenborg pe capitole, 25 daca nu ma inseala memoria, cu tot cu intermezzo-uri. Despre capitolul la care ne aflam suntem informati privind in interiorul unui tablou de mari dimensiuni, plasat undeva in fundalul scenei.

Inclin sa cred ca unul dintre pariurile scenaristului Mihai Maniutiu a fost acela de a ne demonstra ca domnul Swedenborg locuieste in fiecare dintre noi, pitit in tacerile noastre, in sperantele noastre, in visele noastre cele mai intime pe care le tainuim atat de intens incat ajungem sa nu le mai recunoastem nici noi. Din aceasta perspectiva, in care starea de trezie nu prea mai da satisfactii omului contemporan, somnul domnului Swedenborg mi se pare cat se poate de actual. 

Actualitatea isi gaseste noi atuuri in mijloacele suplimentare de care uzeaza regizorul. Spectatorilor li se comunica faptul ca asista la un spectacol de teatru, pe o scena din Iasi, montat de un „regizoras” pe numele lui Mihai Maniutiu. Autoreferentialitatea, dar si acest cortegiu de elemente de detasare, induc publicului o participare activa si o asumare directa a relatiei cu scena. Nu, nu suntem in lumea domnului Swedenborg, suntem la Teatrul National Iasi, desi... Foarte fin acest balans intre diferitele niveluri de realitate, balans care nu te poate face sa nu te gandesti la Pirandello... Tot de Pirandello tin drama personajului secundar (poate fi un personaj care mai tot timpul doarme, principal?) sau iesirile personajelor din ele insele.

De ce este povestea domnului Swedenborg redata sub forma unui musical? Poate pentru ca verbul rostit, enuntul searbad si sec nu sunt suficiente spre a relata despre o viata legendara, ce se cere cantata... Poate pentru ca altfel regizorul trebuia sa admita ca revine la un teatru eminamente poetic care ar parea desuet si lipsit de interes pentru public. Poate pentru ca, dintotdeauna existand, domnul Swedenborg merita o abordare ab origine, in care proto-„scena”, oricum ar fi aratat ea, nu permitea decat cuvantul cantat, intonat. Iar cele sase coriste din spectacol aduc vag, mai ales in momentele lor de despletire, de stravechile bacante. Ideea e intarita si de prezenta corifeului-animator, conducator al corului in tragedia si comedia antica, animator al scenei in spectacolul la care ne referim aici. Asadar, cor si corifeu de tragedie antica, updatati la sounduri ale secolului XX. Perefect legitm, de vreme ce domnul Swedenborg nu are nici o legatura cu timpul sau, el traversand, de la un capat la altul, istoria umanitatii. Sa nu uitam ca, in scenariul lui Maniutiu, vizionarul se intalneste intr-o cafenea parisiana cu insusi Sarte, despre care nu are o parere tocmai buna. Ii va aplica existentialistului, asa, arc peste timp, un baston peste cap... Da, pentru ca, asemenea optzecistilor din care se trage, Maniutiu are si un dezvoltat simt ludic. Spectatorii carora le scapa unele dintre profunzimile scenariului se pot delecta din plin cu secvente mai... transparente, precum acea filosofie a cuiului absolut care penetreaza absolut... 

Scenografia este cu totul si cu totul speciala. Un labirint de tevi, conducte, recipiente si zeci de obiecte-instalatie, toate conclucrand la o bizara dar seducatorare imagine ce evoca un vast laborator in care stiinta si alchima se intrepatrund. Este impresionanta aglomerarea aceasta de obiecte care fura ochiul, implica, pretind atentie. Nu sunt obiecte moarte, mereu se intampla ceva cu ele, sertare ce se inchid si se deschid singure, lumini care insufletesc materia, lichide care urca in receptacule stranii, un tobogan pe care, uneori, coboara actantii, o sectiune cu felurite instrumente de cantat. In toata babilonia aceasta obiectuala, domnul Swedenborg isi traieste viata, dormind-o. Fotoliul si canapeaua par singurele obiecte familiare. In rest totul are o straneitate complexa si complicata in care, paradoxal si cumva anamnetic, te simti totusi „acasa”. Tot acest decor semnifica, cel putin in interpretarea mea, interiorul mintii domnului Swedenborg. Este, daca pot spune asa, o materializare a hatisurilor de ganduri, idei si emotii ce sfarteca, secunda de secunda mintea domnului Swedenborg. Prea ambiguu pentru a fi real, prea concret pentru a tine de fantasma, impresionantul decor conceput de Adrian Damian nu face altceva decat ca plaseaza totul pe muchia alunecoasa dintre vis si realitate. Si, admit, in ultimul deceniu nu cred sa fi vazut pe scena ieseana ceva asemanator. O provocare in acest decor „plin” este coregrafia (Vava Stefanescu), careia i se datoreaza ceva din dinamismul si vivantul scenic. Costumele (Valentin Codoiu), uneori cu trimtiere explicita catre un anumit timp, alteori cu „valabilitate” generala, contribuie la definirea personalitatilor si la sublinierea decorului. Luminile (Lucian Moga) tes panze vizuale, nasc senzatii, accentueaza stari. 

O cronica separata s-ar putea scrie despre muzica de spectacol si despre interpretarile muzicale ale actorilor. Desigur, distributia facuta de Maniutiu a avut in vedere actori cu calitati reale in acest domeniu. Absolut toti se achita mai mult decat onorabil in pariturile (de o diversitate coplesitoare) pe care li le incredinteaza Serban Ursachi. Fiecare voce a corului (Livia Iorga, Diana Roman, Loredana Cosovanu, Daniela Tocari, Cristina Florea si Alina Mandru) este exploatata si determinata sa dea la iveala tot ce e mai bun in ea. Nu sunt un specialist in domeniu, insa asta nu ma impiedica sa constat ca nu mi-a fost dat sa aud vreo nota falsa, ca nu mi-a fost dat sa vad un simplu detaliu lasat la voia intamplarii. E adevarat, pe unele dintre componentele corului le-am mai auzit cantand si cu alte ocazii, insa in general surpriza a fost maxima. O generatie proaspata, de actrite inzestrate, asteapta sa fie pusa in valoare.Toata lumea foloseste lavaliere (slava Domnului, n-am mai vazut microfoane!), totul e live, viu si antrenant. Finalul spectacolului este impresionant. Actorii produc sunete din diverse instrumente, sunete ce se imbina intr-o greu definibila muzicalitate... Poate acea muzica a sferelor despre care vorbeau pitagoreicii, poate continuarea acelui sunet de coarda ce se rupe din „Livada” lui Cehov, poate muzicalitatea unei apocalipse, ori poate scrasnetul in care se naste un univers... Parasesti sala de spectacol cu un difuz amestec de fericire si nostalgie dupa indepartatele campii Elizee... 

La capitolul personaje, pe langa coriste, care intrupeaza „servantele lui Swedenborg” (precizare din caietul de sala), il avem pe „comentatorul swedenborgian”, interpretat de Cosmin Maxim, un rol ce ii vine manusa punandu-i in valoare calitatile actoricesti si cele muzicale. Adevarat personaj principal, charismatic si implicat, Cosmin face unul dintre marile sale roluri, iesind cumva din starea de tranzit in care l-am simtit ca ar fi in ultimele sale spectacole. Mult mai mult decat indica aceasta titulatura de „comentator”, personajul sau cunoaste incantatoare dedublari, de la furii sindicaliste, la frustrari de secundariat, de la voce narativa, la „menestrel” al eroului. 

Interesanta optiunea regizorului pentru Radu Ghilas, in rolul domnului Swedenborg. Dupa prestatia foarte buna din „Focul” Irinei Popescu Boieru, il regasesc pe Radu Ghilas din nou in forma, din nou infigandu-se in carnea unui personaj care il provoaca si pe care, spre binele spectacolului, il domina si il supune. In scenele in care dl Swedenborg binevoieste sa nu doarma, scoate la iveala, in primul rand, copilul din el. Personajul lui Ghilas pare ca cere protectie, ocrotire, iar cand te pregatesti sa i-o oferi, il vezi evadand in deliruri poetice, inflacarate si pasionale, incoltit de diavolul sau personal si veghiat de cei trei ingeri, care, la rastimpuri, sub forma de contururi, isi fac simtita prezenta. Si, ca veni vorba de diavol, „demonul swedenborgian”, cum il numeste Maniutiu, ii da viata Doru Aftanasiu. Un diavol a carui prezenta tulbura mobilierul, un diavol-bas de toata frumusetea, costumat in galben, cu chip de bronz si miscari galante. Duetul valsat dintre om si diavolul sau e unul dintre cele mai profunde momente ale spectacolului. Alte doua personaje, Batrana Gravida (Tatiana Ionesi) si Femeia in rosu (Oana Sandu), dau culoare scenelor, animandu-le si incarcandu-le cu stari speciale. Deschid spectacolul si il introduc pe spectator in lumea de vis si lucida nebunie a domnului Swedenborg. 

Dupa „Palaria florentina” a lui Silviu Purcarete, scriam ca simt cum s-a rupt blestemul unui National iesean tarat in mediocritate de regizori veniti la ciubuc si de actori care si-au bagat picioarele. La cateva luni, Maniutiu vine sa confirme ruperea acestui blestem, cu o montare reconfortanta prin finete, culturalitate, savoare. Sa vedem ce urmeaza...

*Guest writer pentru acest articol este Calin Ciobotari, jurnalist si critic de teatru.