- 6893
Cronica: "Ce ne spunem cand nu ne vorbim" aflam la teatru
Sala plina, chiar si culoarele, pe scena trei obiecte paralelipipedice acoperite cu o panza neagra pe care sunt desenate simbolurile “raspunde/ respinge” de pe telefoanele mobile si un pliculet alb- iconul care semnalizeaza primirea mesajelor electronice. Cam asa arata ieri sala de spectacol din Ateneul Tatarasi care a gazduit in cadrul Festivalului EuroArt piesa “Ce ne spunem cand nu ne vorbim”- debutul in dramaturgie al scriitoarei Chris Simion. Spectacolul, in regia autoarei, a fost jucat de actorii teatrului D’AYA din Bucuresti.
In primul rand, in piesa s-a vorbit destul de mult astfel incat as fi vazut mai inspirata o rocada in titlu “Ce nu ne spunem cand ne vorbim”; de la inceput pana la sfarsit personajele parca-au tot fredonat in subtext cantecelul celor de la Bingo Boys: Living in a strange situation of too much talk and no communication. Piesa prezinta in registru comico-moralizator sase tablouri care au in prim plan sase cupluri a caror relatie scartaie ca urmare a infidelitatii, duplicitatii, ipocriziei. Casnicii compromise intre oameni cu preocupari si temperamente diferite: un profesor universitar minor si o “scufita rosie” plictisita de lupul academician de Slobozia; doi parinti - ambii au amanti si totusi cer indignati socoteala unul celuilalt; un barbat insurat si-o Cruela de cazino; doi excentrici cu stare civila, ea - asteptandu-l in Vama Veche, el - raspunzandu-i la telefon cu pantalonii in mana si gura plina de castraveti murati dupa orgia din noaptea precedenta; un inginer si-o feminista intr-un restaurant chinezesc - ea - citind mesajele trimise de el amantei pe Facebook; si, in fine, doi vechi prieteni trasi in teapa de-o “mata” cu bucle care raspunde la pis, pis-ul multora.
Desi Adina Mastalier a gandit cu destula economie decorul, jocul actoricesc, mai ales cel al cunoscutului actor Cristi Iacob, a pus cum nu se poate mai bine in valoare textul inlaturand nevoia unei instalatii de teatru mai complexe.
Am observat in ultima vreme o tot mai mare asimilare a filmului in teatru. In inceputul spectacolului semnat de Chris Simion, cantecul Back to Black al cantaretei Amy Winehouse acompania o animatie proiectata pe peretele din fundalul scenei. Filmuletul, care la final incuraja textual asumarea deciziilor intr-o relatie, avea sa prefigureze si chiar sa concluzioneze situatiile pe care le-au interpretat actorii Cristi Iacob, Gabriela Iacob, Ilinca Goia si Vitalie Bichir. Celor sase cupluri le-au fost asociate pe ecran personaje de desen animat, procedeu care pe de o parte a pus sub semnul intrebarii maturitatea personajelor si, pe de alta parte, a destins atmosfera ducand ironia in sfera Disneyland. Pe langa Amy Winehouse, ilustratia muzicala a mai inclus fragmente din repertoriul lui Lily Allen si cel al trupei Koop.
In al doilea rand, daca am simtit ca ceva nu-i bine in spectacolul asta, acel ceva a fost intentia lui moralizatoare care a cusut cu ata alba toate cele sase tablouri. Intre mai sus amintitele tablouri actorii au tinut un scurt moment de monolog/ interactiune cu publicul, izbutit ca interpretare, insa pe alocuri patetic, cliseistic, poate sincer. Cu fraze de genul: fiti liberi, nu s-au inventat inca lanturi pentru suflet, Chris Simion le explica spectatorilor un comportament de dorit. Insa genul asta de interventie intra in spatiul de manifestare al spectatorului caruia i se acorda astfel prea putin credit.
Trebuie sa amintesc si de un personaj-papusa - cand filosof cand Nichiduta cu infatisari multiple - acesta apare in toate planurile dandu-le coerenta si subliniind mesajul de ansamblu al piesei.
Am parasit sala cu o impresie pozitiva. “Ce ne spunem cand nu ne vorbim” s-a auzit la Iasi printre reprize de ras si aplauze. Felicitari autoarei, distributiei si organizatorilor EuroArt!
