- 5663
Convertirea la Afrim
Am asistat, inainte de inceperea piesei, la revolta dreapta si induiosatoare a unui spectator in varsta care ma intreba oripilat: ”Ala e un veceu acolo? Si ce face fata aia, se mangaie?”. I-am raspuns ca trebuie sa aiba doar un pic de rabdare si "Visul" lui Radu Afrim se va dezlantui ca o furtuna tropicala audio-vizuala.
Radu Afrim se joaca mult cu textul, isi supune actorii si implicit spectatorii la un efort sublim si, daca uneori visul se transforma in cosmar, este numai pentru ca Atena e cea a anului 2012, in care revolta nu-ti permite sa aluneci in reverii romantioase, siropoase. Insa nimic nu e suprimat. Shakespeare este acolo, pe scena, dragostea e tot acolo, Lysander si Hermia si Demetrius si Elena (vocatia feminitatii trece desigur dincolo de aparenta sexuala in cazul Elenei asa cum a gandit-o Radu Afrim). In plus, am gasit subtila ironia costumelor zidarilor-actori, singurii imbracati "adecvat" epocii lui Shakespeare si care, in inocenta lor grotesca, servesc nu atat pentru a pune in scena piesa dorita de Oberon cat, mai ales, pentru a sublinia insuficienta si decrepititudinea in care s-au afundat mijloacele de exprimare ale teatrului.
Pe mine tot ce a facut Radu Afrim in aceasta piesa m-a dus cu gandul la Michel Houellebecq si la romanele sale. La fel ca scriitorul francez, starneste cu fiecare punere in scena controverse, urale, stari de perplexitate si huliri instinctive si, la fel ca in Houellebecq, scena lui Afrim este injectata cu doze mari de sexualitate si senzualitate, trambitand nu atat contemporaneitatea cat mai ales postmodernismul, postsexualismul impersonal si post-tehnologia. Spatiul benefic in viziunea lui Radu Afrim abunda de tinerete, de vitalitate, la fel ca la scriitorul francez, pentru care tineretea este singura stare permisa a umanitatii. Pentru a atinge starea orgasmica, unul din personajele feminine recurge la practici sado-maso, gasind placere in biciurea celui care i se ofera. Acesta, ulterior, va poseda respectiva stare numai dupa transformarea in om-animal, pentru ca dragostea trecuta de pragul tineretii, ca si la Houellebecq, nu este posibila decat insotita de stimuli extremi.
Revenind la batranelul indignat aflat in sala Cub langa mine, va spun doar ca la sfarsit aplauda mai tare si mai mult decat noi toti. Sa-i fi facut cu ochiul vreo zana sau ”Visul ” lui Radu Afrim l-a convins ca nalucirile, dragostea si sexul n-au nimic rusinos, iar un san dezgolit este la fel de tulburator si de impersonal cum era acum 400 de ani?!
*Guest writer pentru acest articol este Ciprian Albu, spectator.
