- 5136
Ce-i datoreaza Caragiale lui Afrim...
Printre prejudecatile cele mai adanci ale oamenilor de teatru, dar si ale filologilor, se numara una referitoare la Caragiale: nenea Iancu, zice-se, n-ar fi avut organ pentru drama sau, in orice caz, valoarea comediilor sale ar pune in umbra, fatal si fara drept de apel, incercarea numita „Napasta”. Iata de ce, piesa aceasta, publicata in 1890 in „Convorbiri literare”, a fost privita mereu cu rezerve si, daca a fost montata, a fost montata nu atat din convingere cat din faptul ca autorul ei era cine era, pe principiul ca „daca e Caragiale, merge!”. Nu vreau sa trec aici sub tacere propriile mele pejudecati asupra acestui text, pe care, pana mai ieri, eram tentat sa-l asum doar ca pe o fila quasi-banala din istoria dramaturgiei romanesti, o drama din lumea satului autohton, cu personaje mai mult schitate, si cu o tema a razbunarii destul de uzata si blestemtata de previzibil.
Ei bine, abia dupa ce am vazut spectacolul lui Radu Afrim, de la Teatrul National Bucuresti, mi-am dat seama de forta imensa a acestui text, de profunzimile latente ce zac in el, de amplitudinea unor personaje ale caror strafunduri, daca sunt temeinic investigate, pur si simplu te coplesesc. Fara sa exagerez cu nimic, a fost nevoie de perspectiva aceasta regizorala noua pentru a intelege ca „Napasta” este o opera cu adevarat majora a culturii romane.
In stilul cu care ne-a obisnuit, Radu Afrim propune o relectura a textului de la finele secolului XIX, o relectura mult mai fidela decat de obicei, cu accentele puse pe recuperarea unor foarte intense stari psihologice si pe reconfigurarea unor situatii atat de complexe incat conditia de drama a „Napastei” este depasita spre tragedie. Concret, regizorul recupereaza nu atat personajele lui Caragiale, cat fluxurile energetice, psihologice, ale acestor personaje, fluxuri intrupate de o Anca designer (splendida dezvoltare a uneia dintre didascaliile de la inceputul piesei – „Anca lucreaza la o camase”), de un Dragomir si un Gheorghe care fac parte din high-life-ul societatii contemporane, dar si de un Ion a carui nebunie atemporala se pliaza perfect pe acest scenariu reimprospatat.
Nu stiu daca Afrim a intentionat sa transfere evenimentele din „Napasta” in zona tragicului pur, insa, pe tot parcursul spectacolului, am trait acut impresia aceasta de tragedie, in sensul acelei definitii formulata de Aristotel: efect de catharsis, apoi mila pentru soarta personajelor (si Anca, si Ion, asa cum sunt interpretati de actorii de la Nationalul bucurestean, starnesc adeseori o infinita compasiune), dar si frica de a nu te regasi pe tine insuti in tot acest peisaj cosmaresc. Intr-o asemenea interpretare, poate fi decupata in spectacolul afrimian si si o viguroasa dimensiune bacantica, al carei debut se intrevede inca din scena initiala a nuntii Ancai cu Dumitru, o petrecere orgiastica, insotita de obturarea ratiunii si sufixata de crima ce genereaza conflictul dramatic. La fel, aparitiile senzuale ale unor personaje pur afrimiene dezvolta si mai mult deja-vu-ul acesta al stravechilor intamplari. In fiecare personaj e de gasit un fond primitiv, minunat speculat regizoral si actoriceste, in fiecare dintre actanti fermenteaza ecouri ancestrale ale unor gesturi primordiale. „Napasta” devine astfel un discurs universal valabil pentru toate timpurile si, mai mult decat atat, imbraca foarte subtila forma a unui amplu si onest discurs despre om. Zeii antici sunt inlocuiti cu zei sangerosi ai subconstientului, zei ce isi cer jertfele si se arata sub forma unor aparitii infricosatoare, efecte ale unor traume aproape de nevindecat, sau cu o Maica a Domnului invocata, cu suflet de copil, de Ion. Anca, al carei strigat este unul eminamente tragic, e bantuita, precum candva Oreste, de erinii launtrice, iar in nebunia lui Ion e ceva (si din) clarviziunile orbului Tiresias... Daca mai adaugam simbolicul „cor antic”, alcatuit din prieteni de familie ai Ancai si ai lui Dragomir, nu facem decat sa amplificam argumentatia asupra acestei idei...
Elementul cel mai puternic, dominand scena asemenea unui personaj principal omniprezent, este pamantul. O mare parte din scena este acoperita cu un covor de pamant reavan, negru; pamantul ca prim si ultim nivel al unei realitati sumbre; pamantul ca moarte (tulburatoarea scena a lui Ion, invelit in pamant), apoi pamantul ca viata (contaminarea frecventa a personajelor cu pamant are si sensul manjirii, dar si sensul unei asumari a conditiei umane); pamantul ca balast sufletesc, apoi pamantul ca martor mut al nostru, al tuturor celor care privim la acest spectacol nesfarsit al umanitatii in deriva. Restul decorului, alcatuind un interior de locuinta moderna (Vanda-Maria Sturdza) este aproape in intregime alb, de aici rezultand contrastul puternic intre ceea ce e aparenta si ceea ce este esenta.
Pretutindeni, Afrim presoara semne ale traditiei; personajele sale nu sunt cazute din cer, ele poarte in sine fondul arhaic ale primitivismului de care pomeneam mai sus. Intr-un colt intrezarim o veche masina de cusut pe care, desigur, n-o mai foloseste astazi designerul Anca; aceeasi Anca are uneori gesturi care ii certifica racordul la arhaic (ma gandesc, bunaoara, la modul in care bate in lemn pentru a alunga ghinionul, gest profund care nu mai are nimic de-a face, aparent, cu omul contemporan). Intr-un colt, stingher, un Christ decorativ asista, indiferent, la fiordurile nefericirii umane. Unul dintre personaje canta dintr-un fluier, iar straiul lui Ion (costumele sunt realizate de Cosmin Florea) aminteste si el, vag, de vestmantul popular, la fel cum dansul sau si sunetele ce insotesc acest dans scot la iveala ritmuri populare extrem de sugestive. Ca Anca e captiva traditiei o ilustreaza regizorul si prin surprinzatoarea scena, grotesca si, totusi, tandra, in care capul personajului este tinut strans intre copertile unui tom pe care scrie Caragiale. La toate acestea se adauga extraordinara muzica live a Luizei Zan si a lui Valentin Luca, muzica stranie si, in acelasi timp, familiara, in care sunt recuperate felii de folclor pur, autentic, nepangarit, nepervertit, de parca, intr-un acces de bunavointa, insasi traditia ne-ar vorbi/canta in felul acesta.
Nimic nu e fortat, nimic nu e nefiresc in aceasta relectura afrimiana, ca si cum insusi textul lui Caragiale se cere a fi recitit. Pana si aparitia televizata a Andreei Esca, cea care anunta la stirile ProTv, proiectul de lege referitor la prescrierea crimei dupa 10 ani de la savarsirea ei, se pliaza perfect pe acest scenariu de redimensionare a unor stari, a unor fapte, a unor relatii.
Afrim nu se multumeste, insa, cu atat. Spectacolul „Napasta” nu e doar despre thanatos, ci si despre eros. Anca nu intrupeaza o femeie oarecare, una ce, asemenea Vitoriei Lipan, vrea sa razbune moartea barbatului ei. Anca intrupeaza Femeia, cu demonii si ingerii din ea, cu senzualitatile carnale si sufletesti, cu cruzimile unei Lady Macbath, si tandretea unei Juliete ajunse la maturitate. Finalul spectacolului, o parada a personajelor fictionale, absurde si grotesti, este revarsarea unui subconstient ce da pe dinafara. Etalarea aceasta a interioritatilor Ancai poate sa insemne vindecarea ei, terapia prin marturisire, asa cum se practica in psihanaliza aceasta incercare de vindecare a traumei. Asa am inteles eu parada de final, ca pe o purificare a Ancai. Carnea macra, sangerie, proiectata pe un ecran, va ramane acum, la final, undeva in afara Ancai.
Potentialul acestui personaj, asa cum il developeaza Afrim, este urias. Crina Semciuc, interpreta Ancai la spectacolul vazut de mine (distributia e dubla, in rol jucand si Simona Popescu) este pur si simplu ravasitoare, un conglomerat de sentimente si atitudini, o natura vie, dezlantuita. Rar mi-a fost dat sa asist la o asemenea demonstratie actoriceasca, in care corpul actritei nu-i mai aprtine, devenind cod de semne, spatiu de intalnire intre viata si moarte, rana umana deschisa, siroind cu verb, strigat si soapta... Pe Marius Manole, in rolul lui Ion, il vazusem cu o seara inainte in „Insemnarile unui nebun” si, sincer sa fiu, asteptam sa vad in nebunul din „Napasta” farame din personajul lui Gogol. Inca o data, insa, m-am convins de forta acestui actor si de pluralitatea de mijloace pe care le detine. Ion este fragil, Ion este copilul din noi, derutat de lumea oamenilor mari, Ion este Christul ce si-a facut culcus in pamantul ce ne alcatuieste, Ion este, de ce nu, romanul curat al altor timpuri al carui discurs devine incongruent cu lumea de astazi, Ion este ratacire si regasire, strafulgerarea de sinceritate a carnii in raport cu neantul. In Dragomir, Mihai Calin este exact cum trebuie sa fie: sumbru, violent, patimas, aratandu-ne progresiv cum remuscarea fisureaza armurile pe care, inutil, le tot imbraca omul... Si Emilian Oprea, un Gheorghe mult amplificat fata de oferta textului, convinge si iti ramane pe retina, asa cum, in memorie, ii porti mult timp pe toti ceilalti actori din „Napasta”...
Cred ca „Napasta” lui Radu Afrim e un spectacol de referinta al teatrului romanesc si, in acelasi timp, un exercitiu exemplar pentru modul in care poti valoriza o dramaturgie apusa. Mai cred ca, printre toti „lautarii” si traficantii de caragialitate, de care, stagiune de stagiune, are parte, nenea Iancu a avut, in sfarsit, norocul de a ramane indatorat cuiva. Odata cu Radu Afrim, despre „Napasta”, piesa de la 1890, se va vorbi altfel...
Teatrul National I.L. Caragiale Bucuresti, „Napasta", de I.L Caragiale; Regia: Radu Afrim; Decorul: Vanda- Maria Sturdza; Costumele: Cosmin Florea; Coregrafia: Silvia Calin; muzica: Luiza Zan si Valentin Luca; Distributia: Mihai Calin, Marius Manole, Emilian Oprea, Crina Semciuc, Alexandra Poiana, Andreea Perju-Deciu, Anamaria Olas, Alina Badea, Catalin Jugravu, Vlad Trifas, Eduard Haris, Cezar Vlad.
*Guest writer pentru acest articol este Calin Ciobotari, jurnalist si critic de teatru.
