interviu
stats
books-express.ro

"Diletantismul e cancer in teatru" (II)

continuarea dialogului cu regizorul Ciprian Hutanu

I.P.: Spune-mi daca tu crezi ca in contextul dificil al sistemului asa cum arata el, publicul ar putea sanctiona sau daca ar putea reactiona cumva ca sa se produca schimbarea.

C.H.: Cert e ca in actuala stare a teatrului de animatie publicul nu are nici o vina. Exista niste falsi pionieri. Din aceasta conjunctura e imposibil sa se nasca un artist veritabil care sa dea o noua turnura. In Occident lucrurile stau si mai rau, dar ce-i salveaza pe ei este ca au niste varfuri care lipsesc din peisajul nostru. In anii 2000 era Neville Tranter, olandezul de origine australiana care a facut furori prin festivaluri, ani la rand. Venea din teatrul dramatic, era specialist in Shakespeare. El s-a indragostit de arta papusariei vazand pe cineva facand performanta. Acum nu mai e pe val, dar altii i-au luat locul. E aglomeratie mare in Occident si competitie la fel.

I.P.: Pentru ca tot vorbesti despre distanta dintre noi si strainatate, si pentru ca ai avut ocazia sa participi la festivaluri si aici si in afara, spune-mi cum se vede teatrul romanesc de animatie la el acasa si dincolo de granite.

C.H.: Teatrul nostru e apreciat in Occident. Eu m-am prezentat, in general, la festivaluri de tip gala. Pentru o trupa mica, fara subventii serioase era mai complicat sa mergem la concursuri. Si-atunci cand plecam la festival o faceam numai cand stiam ca am un spectacol foarte bun. In festivalurile romanesti vin multe trupe si nu de putine ori gasesti spectacole mai degraba kitsch, asta dupa ce au trecut de o preselectie?! La noi sunt foarte putine festivaluri care fac selectie reala. In rest, cate festivaluri pe principiul prieteniei si al lui „eu iti dau premiu, tu imi dai premiu” n-ai vazut?!

I.P.: Ce loc ocupa critica de teatru in simptomatologia, iata, problematica a teatrului de animatie?

C.H.: Voi criticii sunteti prea usor laudativi la adresa spectacolelor. Si din aceasta pricina il ingropati. Nu-l ajutati cu nimic. Se scrie, in general, pozitiv dintr-o lipsa de argumente estetice.

Foarte multe dintre spectacolele din teatrele de papusi sunt mediocre si nu inteleg de e ea creditata de critica. Problema se acutizeaza si mai si deoarece nici teatrul independent de animatie nu face presiune. Nu reprezinta un pilon al concurentei. Companiile private in teatrul dramatic au acel spirit revolutionar de care teatrul institutionalizat are nevoie. In vreme ce companiile de teatru de animatie coboara nivelul.

I.P.: Ai in vedere aici pe aceia care si-au facut o trupa numai pentru a mai face niste bani in plus prin mall-uri sau pe la aniversarile copiilor alor caror familii isi permit sa plateasca animatori.

C.H.: Exact despre asta e vorba. Nu, teatrul independent ar rebui sa si educe gustul publicului, sa-l formeze, sa arate ca teatrul de animatie are oameni de talent, oameni care merita sa devina cunocuti, care pot face rating. De ce ar aparea la telefizor un actor sau un regizor din aceasta zona, cand copilul oricum trece cu telecomanda direct pe Disney, iar parintii se uita la HBO?! Eu am vrut sa abordez intr-o perioada din viata mea acest deziderat educativ. Dar iata ca acum Compania mea Synchret e un laborator experimental unde-mi permit toate nebuniile si unde ajut niste tineri actori sa se caleasca si sa se remarce. Dar nu mai fac educatie cum as fi vrut odata. Imi reprosez ca nu am mai avut energia de la inceput din 2002. E, cum spuneam, foarte greu sa starnesti in cultura teatrului nostru de animatie un curent pentru ca nu exista o directie a cautarilor. Aud foarte des tineri folosind expresia „imi doresc mai mult”, dar niciodata nu aud „am facut mai mult”.

Marea problema a teatrului romanesc de animatie e ca ne raportam prea des la mediocritate. Asa nu vom putea face niciodata un salt de care e imperativa nevoie.

I.P.: In acest cadru cu „specific national”, unde ti se pare ca se plaseaza Teatrul pentru Copii si Tineret de la Iasi?

C.H.: E un caz fericit la Iasi unde teatrul e intr-o vizibila transformare. Inca mai e de lucru, pentru ca inca nu exista o estetica precisa, trupa nu are un stil bine definit, dar se fac pasi importanti. Se merge pe o linie dubla reala: cea a publicului tanar pentru care se monteaza un anumit tip de spectacol si cea, s-o numim, clasica, pentru copii, dar si aceasta a fost imbunatatita. Trupa de la Iasi, tanara, improspatata, cu actori pregatiti pentru dramatic si actori manuitori, este una dintre cele mai bune din tara – daca nu chiar cea mai buna. Insa cred ca e o problema – mai cu seama pe termen lung – daca intr-o productie destinata publicului tanar nu folosesti aproape nici un element de animatie.

I.P.: N-am vorbit aproape deloc despre tine, despre conceptia ta, despre felul in care percepi relatia dintre actor si regizor. Asa ca voi spune eu prima cateva cuvinte despre tine, Ciprian Hutanu e actorul, profesorul si regizorul care cauta in teatrul sau complementaritatea perfecta intre emotie si tehnica, intre metafora si contructie scenica.

C.H.: Bun, ma indemni sa renunt la ipostaza de comentator… Eu sunt un om care a renuntat la propriul vis. Vreme de cinciprezece ani mi-am droit sa creez un laborator teatral asa cum au existat mai multe in teatrul dramatic si dintre care s-au detasat reale valori in anumite momente ale istoriei teatrului dramatic. Pentru a face un spectacol initiatic pentru breasla si pentru public te lovesti de toate maladiile insirate pana acum, de toate seturile care se servesc cu usurinta si se consuma cu usurinta. Am reluat ciclul incercarilor de patru sau cinci ori, dar de fiecare data formam actori pe care apoi ii pierdeam. E greu sa intretii suflul unui actor fara o sustinere financiara puternica. Zi-mi cum as putea sa spun unui actor sa-si gaseasca un job bine platit, pe care eventual sa-l faca part-time, si-n rest sa vina alaturi de mine, sa se dedice unei munci istovitoare si sa viseze?!

Mi s-a intamplat sa iubesc foarte mult actori care peste o vreme ma dezamageau, sau la care descopeream ascunzisuri ale mintii si sufletului care nu-i mai faceau corespunzatori proiectului. Uneori, din asemenea pricini, am mers inapoi si eu. Eu am tendinta de a crede in absolut intr-o profesie in care, de fapt, cred foarte putini. In ultimul timp am incercat sa inversez polii de interes – sa fac bani intai si-apoi sa produc. Dar asta m-a facut doar sa constat ca multi oameni sunt lenesi. Mai bine se duc intr-un teatru unde doar repeta si iau un salariu mic, decat sa munceasca si sa faca performanta, chiar daca asta impune o incertitudine financiara. In cincisprezece ani de zile am reusit sa livrez unor teatre de prin tara niste tineri bine pregatiti si cam atat. E mult, e putin – e o intrebare la care ar trebui sa-ti raspunzi singura si la care ar trebui sa-si raspunda cei care ne citesc.

Articol scris de Ioana Petcu | Lun, 07/03/2016 - 19:37
Iti place ce tocmai ai terminat de citit?
Aboneaza-te prin email sau RSS ca sa fii la curent cu noutatile de pe site.
Despre editor
imaginea utilizatorului ioana.petcu