Musical ...pe bune!

Povestea ramane cea clasica. Femeile criminale, amenintarea pedepsei capitale, rivalitatea, solutia celebritatii, satira la adresa justitiei americane, procesul-spectacol, achitarea. Pasii unei povesti condimentate din plin cu umor, muzica live, dans, cruzime, cinism si inteligenta, o poveste bine transpusa scenic de un regizor care simte formidabil logica si ritmurile spectacolului. Pariul pe vizualitate il plaseaza pe Jighirgiu intr-o paradigma vag afrimiana (decorul modular, supraetajat, bunaoara, seamana mult cu cel din „Omul perna”, la fel si tema prezentatorilor care, la microfon, apasa pe impresia de show), insa nu-l face tributar obsesiilor din teatrul contemporan de a produce, cu orice pret, imagini. Este mult altruism in modul in care practica regia Octavian Jighirgiu, lucrul cu actorul fiind o etapa asupra caruia, s-a vazut, insista mult si temeinic.

Cred ca o alta dintre preocuparile majore ale regizorului a fost aceea de a organiza miscarea si sensurile acestei miscari. Pentru aceasta a exploatat la maximum spatiul Ateneului Tatarasi, folosindu-se de orice mijloc pentru a amplifica dimensiunile unei scene altfel ingrate pentru un astfel de proiect. Actorii sunt pretutindeni, pe scena, prin balcoane, pe coridoare, pe holuri. Optiunea aceasta pentru ceea ce am numi „eliberarea” de scena functioneaza, are sens si delimiteaza cu noima feliile narative. Ca exemplificare, imi vine in minte modul in care Jighirgiu organizeaza scena judecatii finale, cu juratii la un balcon, cu apararea la un alt balcon, cu acuzarea pe scena si cu acuzata undeva la baza scenei.

Am gustat, apoi, din plin, situatiile de conventionalitate teatrala cu care s-a jucat regizorul. Victimele care, odata impuscate, se ridica si fac reconstituirea, „bla-bla”-ul pe care jura acuzatii, personajele brechtiene care asigura factorul detasare, pistolul care i se arunca din culise asasinei si asa mai departe. Spectacolul este, de altfel, frecvent strabatut de savuroase idei care, puse in practica, dau sarea si piperul. Ma gandesc, bunaoara, la modul propriu in care cineva cauta lumina reflectorului (inclusiv cu ajutorul unei scari), la „flexibilitatea rigida” a unui cadavru care isi terorizeaza fizic anchetatorul, la colorata prezenta in randul criminalilor a unei unguroaice care, din limba in care este judecata, cunoaste doar cuvantul „nevinovat”. Si exemplele ar putea continua. Gag-urile, burlescul in general, sunt inteligent concepute, nu se tuseaza, nu se ingroasa mai mult decat trebuie. In spatele fiecarei scene se simte mana unui stapan care, cu fermitate, vegheaza la echilibrul totului. E ceva „destept” in modul de derulare a scenelor, asemenea unor caramboluri de biliard bine dirijate in care hazardul aparent face parte din setul lucrurilor prestabilite. Ca o opinie personala, cred ca deja asistam la definirea unui amprente regizorale a lui Jighirgiu, asta daca e sa ma gandesc, analitic, la cele cateva spectacole pe care i le-am vazut pana acum.  

Sunt si verigi slabe pe parcursul celor peste doua ore ale reprezentatiei de la Ateneu. Personal, le-am resimtit in a doua jumatate a primei parti. Anumite lungimi puteau fi evitate, la unele elemente repetitive se putea renunta. Franturile de monotonie care se instaleaza survin, cred, din unicitatea decorului, din nesatisfacatoarea utilzare a luminilor (echipamentul de la Ateneu lasa de dorit la capitolul acesta), dar si de la costumatiile (mereu aceleasi) protagonistilor. Evident, chestiuni de buget, insa intr-un spectacol ce se doreste a fi despre senzualitate si decadenta, despre eros si thanatos, o diversificare a tinutei vestimentare s-ar fi impus. Mai ales ca ciorapii unora dintre actrite se destramau deja...

Excelenta treaba a facut Alexandru Petrescu, responsabilul cu pregatirea muzicala, care a minimizat impresiile de „cantat la dus”, facand in asa fel incat fiecare interpret sa isi adaptaze partitura muzicala, in mod rezonabil, la propriu-i potential vocal. E drept, uneori apar falsari, ezitari sau disproportii intre ce canta si ce joaca unul sau altul dintre actori. Toate acestea fac parte, insa, din farmecul unui spectacol liber de prejudecati. La fel, fara implicarea coregrafica a Oanei Sandu si Ligiei Delia Grozdan, „Criminal ...pe bune” nu ar fi fost posibil. Sunt absolut sigur ca ceea ce au dobandit, in planul miscarii/ dansului, cu ocazia pregatirii acestui spectacol le va fi util actorilor pentru mult timp de acum incolo.  

Referitor la interpretare, in chip deosebit mi-au atras atentia cateva roluri bine individualizate, facute cu suflet si cu inspiratie. Anca Pascu, in Roxy Hart, e un cumul de energie, exuberanta si daruire. O partitura dificla pe care o duce onorabil, aratandu-ne un personaj bine psihologizat, surprins in ipostaze dintre cele mai diferite: frica de moarte, erosul, orgoliul, vitalitatea, superficialitatea sunt datele de fond ale acestei Roxy Hart made in Iasi. Impresionanta apoi, in Mama Morton, Silvia Bejan, in special prin maturitatea de care da dovada. Pare o actrita cu personalitate, are certe calitati vocale si se impune prin atitudine si forta de a conduce relatiile interscenice. Mama Morton este, in interpretarea Silviei Bejan, unul dintre punctele forte ale spectacolului. O alta revelatie am avut in cazul lui Dumitru Florescu, al carui personaj avocat, Billy Flynn, este cu totul seducator. Florescu se manifesta in scena cu naturaletea cu care respira. E degajat, are fler, simte publicul, la fel cum isi simte si partenerii. Seamana, ca actor, cu actorul Octavian Jighirgiu (regizor in cazul de fata), mai ales din perspectiva unui rafinament inascut, destul de rar intalnit la actorii de astazi. In fine, genul de actor pe care doresti sa-l revezi. Pe Sorin Cimbru cred ca il urmaresc jucand pentru prima oara. Ii iese un travesti (Mary Sunshine) de zile mari, facut fara nici cea mai mica urma de ingrosare. Il ajuta enorm calitatile vocale, pe care stie sa si le puna in valoare. Este expresiv si, indiferent de personajul pe care il interpreteaza (ziarista, prezentator, portar), se impune si ramane in memoria spectatorului. M-am bucurat sa-l revad pe Toma Moraru, actor de comedie, cu potential mare, ce trebuie jucat cat mai mult.

In rest, lipseste uneori curajul, dezlantuirea, ba chiar vulgaritatea ceruta de mediul in care personajele se manifesta. Ca grup, ca echipa, fie ca vorbim despre puscariasi, fie ca vorbim despre grupul ziaristilor, fetele din distributie sunt convingatoare. Se vede ca s-a lucrat enorm la miscare scenica, iar dansurile au fost meticulos pregatite. Problemele apar la nivel individual, din detalii care probeaza fie conditia fizica uneori deficitara, fie diferente calitative intre executarea partiturilor. Nu vreau sa dau nume aici, pentru ca inceputurile de drum au nevoie de incurajari, nu de descurajante nominalizari. Probabil fiecare isi stie valoarea si contributia reala la spectacol.

Generic vorbind, raportat la interesul actorului iesean pentru tot ce tine de performanta fizica, rezultatele obtinute de distributia din „Criminal ...pe bune” sunt notabile. E genul de spectacol extrem de dificil in care calitatile vocale, fizice sau de expresivitate ale actantilor sunt testate fara marja prea mare de eroare. Ca o paranteza, pentru multi actori din distributia alcatuita de Octavian Jighirgiu, spectacolul de la Ateneu a constituit examenul de licenta. Sunt cateva varfuri, actrite cu o naturalete incantatoare in miscare, care pur si simplu asigura autenticitatea show-ului, dand prospetime fiecarei scene in care apar.

Sper din tot sufletul ca spectacolul acesta sa coincida cu inceputul unor glorioase cariere actoricesti.

Regie: Octavian Jighirgiu. Pregatire muzicala: Alexandru Petrescu. Coregrafie: Oana Sandu, Ligia Delia Grozdan. Asistent regie: Laura Bilic. Distribuţie: Alexandra Acalfoae, Silvia Bejan, Loredana Bran, Doru Calin, Sorin Cimbru, Toma Moraru, Dumitru Florescu, Codruta Huma, Catalina Manole, Madalina Munteanu, Andreea Olaru, Anca Pascu, Alexandru Tatu, Daniela Tocari, Radu Vasiliu, Diana Voian.

*Guest writer pentru acest articol este Calin Ciobotari, jurnalist si critic de teatru.