Matei Visniec si negustoria de timp teatral

«Un text de geniu poate deveni foarte plictisitor pe scena (chiar mai putin interesant decat o simpla lectura) daca regizorul nu “rezolva” nimic, daca nu s-a pus in raport cu “enigma” din text. Personal imi place sa vad nu cum joaca un actor un rol, ci cum se joaca un actor cu un rol.»

AltIasi (Elena Raicu): Creatia dumneavoastra literara insumeaza deopotriva poezia, proza scurta, romanul dar si teatrul. Ce inseamna acesta din urma (teatrul) in ecuatia creatiei literar-artistice pe care o rezolvati de ceva vreme, fara incetare?

Matei Visniec: Inseamna un gen literar. Oamenii (dar si criticii) uita deseori ca teatrul este, inainte de toate, un gen literar. Un text dramatic poate deveni un spectacol, bineinteles, in general piesele sunt scrise pentru a deveni spectacole, dar exista si posibilitatea “spectacolului interior”. Eu personal scriu teatru, dintotdeauna, si pentru a fi citit... Si cred ca mai exista oameni care cumpara o piesa de teatru si o citesc in singuratatea lor pentru ca iubesc literatura in general si acest gen, genul dramatic, in special. Editorul meu belgian si francofon Emil Lansman, care mi-a editat vreo 14 piese, mi-a spus candva un lucru care mi-a facut o imensa placere: “eu editez gandindu-ma si la cititorii care isi fac regia spectacolului singuri, in fotoliu, la ei acasa”.

Personal, inainte de a vedea spectacole de teatru de mare calitate si de a ma indagosti de arta spectolului, am citit cu imensa placere teatru: Caragiale, Camil Petrescu, Horia Lovinescu, Marin Sorescu... dar si Eugen Ionescu, Beckett, Pirandello, Dürrenmatt,  Ibsen, Cehov... Cand am descoperit dialogurile lui Platon mi-am dat seama ce inrudire exista intre teatru si filozofie... Un motiv in plus pentru a ramane fidel acestui gen literar: cel dramatic.    

A.I.: Ati fost prezent la numeroase montari ale pieselor pe care le semnati. Cum arata teatrul dintre file de carte in praful si pe scandura scenei? Ati fost surprins placut? Ati avut dezamagiri? Au existat si oglinzi teatrale distorsionate?

M.V.: Ceea ce ma intereseaza cand vad o montare cu una dintre piesele mele este “cheia” in care regizorul a rezolvat ecuatia teatrala, descifrarea textului. Orice piesa este, intr-un fel, o enigma si regizorul propune o rezolvare. Pentru ca aceste rezolvari sunt interesante ne ducem, intr-o viata de om (de spectactor) sa vedem de exemplu zeci de montari cu Hamlet. Un text de geniu poate deveni foarte plictisitor pe scena (chiar mai putin interesant decat o simpla lectura) daca regizorul nu “rezolva” nimic, daca nu s-a pus in raport cu “enigma” din text. Personal imi place sa vad nu cum joaca un actor un rol, ci cum se joaca un actor cu un rol. La fel, ma intereseaza jocul regizorului cu piesa, modul in care o descifreaza, interpreteaza, rezolva, transforma in mit personal, in viziune de artist.  

A.I.: Spuneati undeva ca “teatrul urmareste sa nelinisteasca si nu sa calmeze”. Credeti ca publicul mai e deschis unui gen teatral care-i arata atat de ingrosat problemele, avand in vedere faptul ca viata pe care o ducem cu totii e mai mult decat ametitoare in goana ei spre nicaieri?

M.V.: Un teatru “ingrosat”, cum spuneti dumeavoastra, nu poate nelinisti. Dar un teatru subtil, care capteaza contradictiile lumii si ale societatii si ale fiintei umane mai bine decat orice alt demers uman, da.

A.I.: Acel “spatiu de liberatate”, pe care marturiseati undeva ca-l lasati de fiecare data urmatorilor actanti in procesul de creatie teatrala, nu e in acelasi timp si un mare risc, ce poate duce catre interpretari superficiale sau poate mult prea ingrosate ale textului dramatic?

M.V.: Sigur ca exista acest risc. Dar el este inevitabil. Un dramaturg nu poate fi si gardianul pieselor sale. Cineva mi-a spus candva ca Beckett isi monta prost piesele, si ca intr-o anumita perioada a vietii sale “veghea” ca ele sa fie montate intr-un spirit precis, unic... Fara libertate totala acordata regizorului nu exista nici sansa de reusita artistica pe scena. O fuziune miraculoasa intre text, regizor, actor, scenograf... si public bineinteles pentru ca desi el nu este pe scena face parte de fapt din spectacol.

Sigur ca uneori am fost dezamagit dupa ce am vazut cum au fost montate unele dintre piesele mele... Dar niciodata nu m-am “manifestat” negativ imediat dupa spectacol. Nu ma exprim niciodata imediat, “la cald”, cand oamenii sunt inca sub imperiul emotiei, transpirati si obositi si vor sa auda un cuvant mai degraba de bine sau de incurajare daca nu de lauda. Sunt situatii cand regizorii imi exploreaza textul in contrasens... Sau, la fel de grav, sunt situatii cand un regizor foloseste textul ca pe un pres pe care vrea sa se “inalte” el cu orice pret... Oricum, in ultimii 30 de ani am trait toate situatiile posibile. Motiv pentru care nu ma sperii niciodata cand un regizor imi spune ca vrea sa taie putin din piesa. Am avut spectacole extraordinare cu piese in care regizorul a mai taiat, si am avut spectacole proaste cu piese in care regizorul n-a taiat, respectand pana si virgulele. Cum eu n-am fost niciodata nici regizor si nici actor, nu am de ales deci, ii “las” libertate totala unui regizor, il consider un artist care trebuie sa-si asume responsabilitatea estetica si morala fata de textul meu. Daca el simte textul si-l respecta si merge in acelasi sens cu mine e perfect! Daca nu merge, degeaba il biciuiesc si-l scutur eu ca autor, inseamna ca oricum nu eram facuti sa ne intalnim. Cand se aduna multe spectacole, pierderile, ratarile devin insignifiante in sensul ca ele constituie doar un procent mic din aceasta mare aventura.

«Dramaturgul este intr-o situatie de detronare ierarhica. Pe vremuri era adulat, acum este uitat in fata teatrului... Si totusi, si totusi... “Nu mor caii cand vor cainii” (ca sa-l citez pe Nichita Stanescu). Nu dispare poezia si mai ales nu dispare literatura asa de usor din viata unei societati.»

A.I.: Exista in opera dumneavoastra dramatica o serie de texte ce omagiaza nume importante ale literaturii romane sau universale. Printre ele si Ultimul Godot, piesa in care personajul care nu apare in textul lui Samuel Beckett isi intalneste creatorul. Care e miza unei astfel de intalniri livresti? Ce mesaj doriti sa transmiteti publicului cititor/spectator amestecand, cu un firesc surprinzator, literatura, teatrul, eroii si creatorii lor in banalul vietii cotidiene?

M.V.: Am scris piese in care apar Godot si Beckett, Cioran si Cehov, Meyerhold si Ioana d’Arc, sau chiar... Cantareata Cheala. Ele sunt uneori niste omagii aduse unor artisti care m-au marcat sau unor personaje care m-au fascinat. Evoc de fapt propria mea poveste recurgand la astfel de “jocuri” literare dar care nu sunt doar jocuri, sunt uneori piese istorice sau parabole filozofice. In ce priveste cuvantul mesaj, va pot spune ca ma feresc de el. Da, piesele mele au “mesaje”, dar cea mea mare stangacie pe care o poate comite un autor este sa incerce sa explice, dupa ce a scris piesa, ce a vrut sa spuna in ea.  Autorul care se explica se sinucide.

A.I.: Printre spectacolele la care ati fost prezent se numara, din cate stiu, si Negustorul de timp, montat la Teatrul National “Vasile Alecsandri” din Iasi, acum cativa ani. Ce impresie v-a facut acea montare?

M.V.: Este o piesa la care tin mult pentru ca a fost prima pe care am scris-o (in franceza) dupa plecarea mea din Romania in 1987. Mi-a facut mare placere sa o vad pe scena Nationalului, dupa multi ani de la scrierea ei, si sa descopar ca isi pastrase prospetimea si actualitatea. Cel mai mult m-a impresionat in acest spectacol o anumita eleganta a montarii. Am avut impresia unui spectacol solid si bine construit, cu actori minunati, capabili de intuitii fine.

A.I.: Vorbind despre una dintre piesele cu cel mai mare grad de lirism din intreaga dumneavoastra creatie dramatica, asa cum cred unii critici, as dori sa aflu daca, din punctul dumneavoastra de vedere, literatura isi mai gaseste locul in teatrul contemporan si daca mai poate fi vorba si despre literatura in montarile teatrale ale zilelor noastre.

M.V.: Din fericire teatrul contemporan este un fenomen complex pe multe etaje. Tendinta din ultimele decenii, de plasare a regizorului pe piedestalul suprem, nu exclude teatrul de text sau dorinta publicului de a asculta si cuvinte, nu numai de a vedea imagini. Dar exista aceasta “moda” a incoronarii regizorului ca un artist total. Multi regizori nu mai au nevoie de piese pentru a face teatru, sau isi scriu ei textele... Dramaturgul este intr-o situatie de detronare ierarhica. Pe vremuri era adulat, acum este uitat in fata teatrului... Si totusi, si totusi... “Nu mor caii cand vor ciinii” (ca sa-l citez pe Nichita Stanescu). Nu dispare poezia si mai ales nu dispare literatura asa de usor din viata unei societati. 

In definitiv e loc pentru toata lumea pe scena mare a experietelor teatrale si vizuale. Dar uneori prea multa “experienta” rimeaza cu impostura. Nu o spun numai eu, o spun multi autori francezi care, de vreo cativa ani, s-au suparat pe tagma regizorilor. Cu cateva luni in urma am citit un articol extrem de virulent la adresa regizorilor impostori semnat de unui dintre cei mai afirmati autori francezi contemporani, Serge Valetti. Pentru Valetti, un regizor devine impostor in momentul in care isi bazeaza intreaga cariera exclusiv pe montarea clasicilor, pe adaptarea marilor mituri ale umanitatii si pe super-productii suta la suta vizuale din care cuvantul este evacuat ca un graunte impur. Atentie, Serge Valetti nu contesta forta, frumusetea sau interesul acestor spectacole. El spune doar ca din ce in ce mai multi regizori au invatat care este reteta rapida a succesului (inclusiv international) in teatru. Reteta este de a nu asuma riscuri estetice montand autori noi, de a revizita la infinit clasicii si marile mituri, si de a da prioritate imaginii, muzicii, sunetului si efectelor speciale, altfel spus unui limbaj emotional fara cuvinte, universal de altfel si usor exportabil, un limbaj care nu mai presupune nici o descifrare la nivelul creierului pentru ca trece deja gata digerat in stomac, fiind captat de aparatul emotional periferic al omului.

*Guestwriter pentru acest articol este Elena Raicu, profesor de limba si literatura romana.