- 5632
Anul trecut, cu toate prognozele lui fatidice esuate, s-a incheiat totusi pe marile ecrane (de la Cinema City) cu o moarte memorabila, individuala ce-i drept, de parca piatra mayasilor s-ar fi terminat pe-un peron inghetat sub picioarele tragicei Anna Karenina. Da, ma refer la adaptarea cinematografica a capodoperei lui Lev Tolstoi in regia lui Joe Wright cu Keira Knightley, Jude Law si Aaron Taylor-Johnson in rolurile principale, un film foarte asteptat din cate-am putut sa-mi dau seama, dar care, dincolo de opulenta stilistica, originalitatea perspectivei teatrale si numele celebre angajate pe platoul de filmare, nu mi-a transmis foarte mult ca poveste.
Ceea ce iese in evidenta de la inceput este castingul destul de neinspirat, bazat parca numai pe indicatori comerciali, pe calcule de box-office. Parerile sunt impartite, desigur, insa dupa mine Anna Karenina Rusiei imperiale nu poate transpare intr-o Keira Knightley sub 50 de kilograme, cu figura adolescentina si accent britanic oricat ar incerca Joe Wright s-o acopere de voaluri negre pentru a-i sublinia drama. Automat mi-a venit in minte rolul exceptional pe care-l face Helen McCrory (Anna Karenina 2000) si cat de bine au pus in valoare cei 32 de ani ai ei diferenta de varsta dintre Anna Karenina si Vronski fara ca povestea de dragoste sa piarda din pasiune, ba dimpotriva. Intre personajul jucat de Keira Knightley si contele interpretat de mai tanarul ei partener de platou- Aaron Taylor-Johnson- n-am simtit sa se lege vreo coarda interioara. Toate corzile erau inafara - sfori tragand rampe, cortine si decoruri, facand din masinaria teatrului un parapersonaj care arunca umanitatea in plan secund. E o abordare ingenioasa (de ce nu?), explicata de regizorul britanic prin faptul ca aristocratia rusa din acea epoca isi calchia viata dupa tipare frantuzesti; imaginea e aceea a unei scene ce se intindea in cele mai domestice cotloane si a unei lumi in care aparentele rodeau oameni precum carii o papusa de lemn.
Anna Karenina e insa mult prea putin depre asta. Drama femeii sfasiate intre iubirea erotica prin adulter, vocatia de mama si standardele societatii, asa cum e ea surprinsa in romanul lui Tolstoi este una organica, intensa, nu o jucarie narativa melodramatica, nici o simpla fresca sociala sau o parada de costume. Sa aduci teatrul ca sistem in fata camerei pentru a accentua mecanismele unei societati e o ideea fantastica, dar ideea asta poate sa functioneze atata timp cat in instalatia creata pulseaza trairile vii ale personajelor atunci cand acestea exista, pe cand in aceasta adaptare, am auzit evantaiul Annei flutarand in ritm cu ropotul calului calarit de Vronski, au auzit respiratia Annei amestecandu-se cu sunetul rotilor de tren - tehnici interesante, captivante - insa n-am gasit o comunicare intrinseca intre personaje.
Apoi, cum sa-l faci pe Jude Law, cu nebanuitele sale resurse de masculinitate, sotul batran si inselat?! Foarte simplu, mi-ar raspunde unii, cum a luat si Charlize Theron Oscarul cu rolul din Monster in care n-a lasat nicio urma din femeia delicata, cu picioare suple si ochi tulburatori. Si Jude Law reuseste sa faca din Karenin cel mai complex personaj din acest film; de la sobrietate trece usor la dispretul fata de Anna, apoi la iertare, iubire si suferinta alaturi de sotia adulterina. Despre Vronski, interpretat de Aaron Taylor-Johnson, pot doar sa spun ca e blond carliontat, are ochii de-un albastru Bora Bora si cam atat. Nici portretul lui Konstantin Levin nu scapa de superficialitate. In roman, Levin e un idealist, dedicat mosiei sale si muncii la camp. In filmul lui Joe Wright personajul pare sa ascunda in spatele ochilor sai o liniste suspecta, desi Levin cel din carte e capabil si de dat la coasa si de reflectii.
Planurile lui Joe Wright descriu clar mai mult o perspectiva sociala decat una intepersonala. Raportul dintre artistocratie si servitori e tradus vizual printr-o interdependenta - personajele au miscari mecanice, uneori ritmice, dansante fie ca stampileaza documente, fie ca intind scrumiera stapanului sa-si arunce tigara, fie ca servitoarele pregatesc toaleta doamnelor. In momentele de tensiune dintre Vronski si Anna Karenina restul personajelor ingheata ca niste papusi carora li s-au oprit cheitele. Schimbarile bruste de cadru realizate fara efecte speciale, capacitatea de a imbina atat de bine conventiile teatrului cu limbajul filmic sunt rezultatul unei gandiri artistice impresionante, de aceea filmul isi are meritele sale la nivel de scenariu si regie. Doar ca Anna moare intr-o rochie neagra superba fara sa fi trait destul.