Dan Byron, mai mult ca perfect (partea I)

“Ceea ce pare azi un intreg nu a fost un intreg, a fost facut incetul cu incetul.”

AltIasi: Ce impact a avut lansarea albumului Live Undergound, ca vanzari? Dar ca afluenta a publicului la concert?

Dan Byron: La noi de obicei dureaza cam un an pana se digera un material. Bine, semnele sunt bune: faptul ca a fost difuzat la HBO, ca s-a tot reluat - luna viitoare mai e de trei ori - e un lucru bun si lumea reactioneaza. Nu stiu daca sunt mai multi oameni... Noi am inceput sa fim mai precauti, sa facem mai putine concerte dar mai bine organizate si atunci da, sunt mai multi oameni.

AI: Sunteti foarte atenti cu imaginea voastra. De la modul de comunicare, site, coperti de albume, locatiile alese pentru inregistrarea materialelor cu expunere mare, etc. De unde vine aceasta preocupare? Si cum ati strans echipa care va ajuta?

D.B.: Echipa e formata, in general, din oameni foarte entuziasti. Entuziasti nu inseamna ca nu sunt platiti, ci ca vor sa faca un lucru cat mai bine. Exista si cazuri de voluntariat, dar care urmeaza, sper, sa fie rasplatite la un moment dat. Iar oamenii cu care am lucrat si ne-am simtit bine au ramas in echipa si au contribuit si la urmatorul. Spre exemplu, omul de baza pentru albumele noastre este Victor Panfilov, cu care am lucrat primul album, ne-a placut foarte tare, am lucrat al doilea, si tot asa.

Acum tragem al saselea material - zic sase pentru ca pe langa cele 3 albume am scos si doua dvd-uri mixate si masterizate tot de el - si deocamdata nu ma vad lucrand cu altcineva, pentru ca ne simtim foarte bine impreuna. E unul din oamenii de baza. Cele doua materiale video, Acoustic Drama si Live Underground, sunt lucrate cu acelasi om. Nu ma refer ca sunt aceeasi oameni in echipa, ci acelasi om a format echipa. Andrei Baltaretu il cheama si este un om foarte important pentru noi. El a filmat si doua dintre clipurile byron, Losing Control si Watercolor. Si o sa lucreze si pe urmatorul material video. E o gasca care lucreaza impreuna.

AI: Cum ati constientizat importanta de a avea pe cineva specializat care sa coordoneze eforturile constante de comunicare ale unei imagini byron?

D.B.: Sa zicem ca toate au fost facute pas cu pas. Ceea ce pare azi un intreg nu a fost un intreg, a fost facut incetul cu incetul. Si am ajuns la niste concluzii, am ajuns sa avem o echipa de PR foarte buna.

AI: Si site-ul ala simpatic necesita niste eforturi...

D.B.: Site-ul ala simpatic este facut de webstyler, o firma cu care noi am mai lucrat la site-ul de promovare al turneului Acoustic Drama, cu care am ajuns si la Iasi...  Site-ul facut de ei atunci se chema “Creat de tine”. Dupa o vreme am facut si site-ul nostru tot cu ei, si o sa lucram cu ei in continuare pentru ca mi se par cei mai buni din bransa, eu n-am vazut chestii mai bune decat ale lor. Plus ca sunt oameni foarte comunicativi, cu care am lucrat foarte bine.

“Eu mi-am cumparat vinyluri, dar in acelasi timp am si iPod. Am si CD player [...] fiecare are functia lui. iPod-ul ma ajuta pe mine sa-mi fac o cultura muzicala, sa stiu ce cumpar.”

AI: Cine cumpara acest material inregistrat pe blu-ray? Care ar fi portretul-robot al fanului interesat de astfel de suport de album si care isi si permite echipamentul cu care sa-l vizioneze?

D.B.: Blu-ray player-ul este ceva nou, sa zicem, pentru publicul roman. Personal mi-am cumparat blu-ray player in ziua in care a aparut Live Underground blu-ray, pentru ca nu aveam. M-am dus si mi-am luat ca sa-l vad si eu la calitate buna. Intr-adevar, pentru a vedea imaginile la calitatea lor maxima ar trebui sa ai si un televizor care sa-ti permita acest lucru, full HD sau macar HD ready. Eu am televizor full HD, pentru ca pana de curand n-am avut televizor deloc si, atunci cand mi-am luat unul, am luat ceva care sa aiba, cat de cat, ultima tehnologie de pe piata.

Blue-ray-urile au ajuns acum la niste preturi incredibile fata de acum cativa ani, cand abia aparusera. Deci blu-ray-urile au ajuns din ce in ce mai ieftine, televizoarele HD la fel, pentru ca si acolo apar noi generatii, si eu nu vad de ce cineva n-ar vrea sa vada un material video cu trupa preferata la calitate maxima. E adevarat, blu-ray e un moft, un lux daca vrei, dar nu costa atatia bani incat sa nu ti-l poti permite, in general.

AI: Asa e, dar tot tu spuneai intr-un interviu mai vechi ca lumea acceseaza muzica mult mai rapid acum: ori de pe un ipod, ori de pe un mp3 player, itunes (pentru cine descarca legal) sau de pe torrenti. A te duce sa-ti achizitionezi un blu-ray inseamna ca ai niste dorinte si asteptari legate de calitate.

D.B.: Stiu sigur ca exista oameni care vor sa auda sau sa vada muzica la maxima calitate. Si eu iti spun ca am avut o adolescenta in care am colectionat vinyluri pentru ca eram nebun, ma duceam la Universitate in Bucuresti si cautam pe la tot felul de mesteri care aduceau, imi alegeam ceva, ma uitam in lumina soarelui sa vad daca nu era zgariat... Si n-aveam scule pe care sa ascult asa ceva, adica aveam un pick-up, dar era varza. De vreo 3 ani incoace mi-am cumparat din nou un pick-up si niste scule bune si se simte diferenta.

La fel, cine foloseste blu-ray nu greseste, pentru ca daca-ti place atat de mult incat vrei sa le ai la calitate maxima, astea sunt cele doua optiuni. Si nu CD-ul, asta-i culmea! Adica ceva care este ante-CD.

AI: Pe de alta parte e destul de greu de manipulat un vinyl in comparatie cu un CD, apropo de comoditatea oamenilor de care vorbeam mai sus, care intr-un memory stick au toata discografia.

D.B.: Hai sa-ti spun ceva. O problema pe care o am eu in general cu oamenii este extremismul. Adica nu-mi plac extremele. Una dintre extreme este vinylul. Eu mi-am cumparat vinyluri, dar in acelasi timp am si iPod. Am si CD player, si CD-uri. Ideea e ca le am pe toate, si fiecare are functia lui. iPod-ul ma ajuta pe mine sa-mi fac o cultura muzicala, sa stiu ce cumpar. Eu nu ma duc niciodata sa-mi cumpar discuri aiurea. Eu daca cumpar un vinyl stiu sigur ca albumul ala imi place. CD-urile in general sunt mai ieftine si mai de consum, cumva. Nu atat de consum ca mp3-urile. Multe din CD-urile pe care le am sunt albume pe care nu le-am gasit pe vinyluri, sau pe care le-am gasit la niste preturi exorbitante, nu mi le-am permis, si atunci le-am luat pe CD. Subiectul asta il putem discuta pana maine. Dar daca ai niste boxe de calculator cumparate din piata, de ce ti-ai cumpara asa ceva?

Eu mi-as dori sa putem scoate pe vinyl albumele noastre, dar in acelasi timp avem puse spre download, gratuit, primele doua albume in format mp3. Deci nu refuz nimic. Omul ia ce isi permite si ce vrea, pana la urma.

“Abia acum am intrat in studio, pana la sfarsitul anului sau cel tarziu in ianuarie speram sa terminam, iar pana in martie sa scoatem cum trebuie.”

AI: Spuneai intr-o discutie mai veche ca accesul la o cultura muzicala e diferentiat de unde te-ai nascut, de familia in care ai crescut, etc. Cum intra in contact un tanar cu muzica voastra si crezi ca Perfect, albumul de coveruri, a contribuit la marirea notorietatii? In sensul ca v-ati adresat unui segment mai larg decat cel al fanilor primelor 2 albume ale voastre?

D.B.: Albumul de coveruri a fost o pseudo-gluma. Nu ne-am propus niciodata sa facem chestia asta. Am pornit de la ceva serios: Victor ne-a propus sa participam la un tribut Nicu Alifantis, unde participau o gramada de trupe. A fost destul de complicat sa alegem piesa: noi ne-am ales una dupa ce primisem un stick cu 80 de piese dintre care sa gasim una pe care sa o facem. Se numea Ce bine ca esti si intamplator o alesesera alte doua trupe inaintea noastra. Atunci Victor a zis sa facem Ploaie in luna lui marte, ori mie mi s-a parut imposibil sa o fac intr-o varianta byron. Am incercat, ne-a iesit o chestie care ne-a placut foarte mult si s-a format un fel de joaca: “Hai, iti mai trimit o piesa”, “iti mai dau o idee”. Si incet-incet s-au strans destule piese incat sa facem un album.

Multe dintre ele nu le-am refuzat pentru ca nu erau bune, ci pentru ca nu puteam eu sa le fac in felul meu. Si cand a venit si Nae Caranfil, adica eu l-am rugat sa ne lase sa cantam doua variante dintre song-urile lui de pe musical-ul neaparut niciodata, pe care eu intamplator le auzisem la un chef, a inceput sa infloreasca totul. Si era pacat sa nu facem proiectul.

Dupa care bine-nteles ca am avut parte de un public mai larg, de multi oameni care s-au bucurat mai mult, pentru ca era un produs mai accesibil lor. Si pana la urma a fost un castig de ambele parti.

AI: Ati spus in seara asta ca albumul nou va fi programat in primavara anului urmator. Am inteles ca ai deja jumatate din piese pentru ca ai participat la un concurs de songwriting in februarie. Ce va fi pe cealalta jumatate a albumului?

D.B.: Hai sa le luam pe rand. Nu e contest, e de fapt un fel de challenge. Eu aveam deja 8 scrise dinainte, am mai scris 10 atunci, dupa care au mai venit din trupa cu alte piese, din care cantam vreo 3. S-au adunat 21 de piese si le-am ascultat pe toate, toti din trupa, si initial am zis sa-l facem dublu.

Pe urma ne-am gandit mai bine si am hotarat sa nu-l mai facem dublu. In momentul de fata lumea nu mai are timp. Dublu e deja ceva prea mult. Am zis sa selectam 12 piese, iar restul le vom lansa in toamna sau ulterior. Am facut liste si fiecare am ales piesele preferate. S-au ales 12, dupa care a aparut si o a treisprezecea, care era foarte buna de final. Abia acum am intrat in studio, pana la sfarsitul anului sau cel tarziu in ianuarie speram sa terminam, iar pana in martie sa scoatem cum trebuie.

AI: Deci la voi in trupa voi alegeti piesele, nu aveti un producator care sa aiba el cuvantul final?

D.B.: Producatorul nostru e tot Victor Panfilov, dar nu decide el ce piesa intra. Adica el e producator pe ce decidem noi ca am vrea. Si iti explic si psihologic ce se intampla. Dupa ce am avut o lista de 21 de piese, primele 12 au avut maxim de voturi, 4 sau 5 voturi fiecare. Si atunci chiar nu poti sa incluzi pe celelalte.

*urmeaza partea a II-a