- 4448
O intalnire cu Andrei Serban (partea I)
Am dedicat seara de joi, 25 octombrie, unei intalniri speciale: maestrul Andrei Serban s-a aflat la Iasi, la Universitatea de Arte “George Enescu”. A vorbit iubitorilor de teatru si opera de toate varstele, dar mai ales unor studenti care se afla la inceput de drum si vor sa stie care e “calea” spre arta adevarata. A vorbit despre libertatea care trebuie sa existe in orice relatie sanatoasa facand referire la cea dintre profesor-elev si razvratirea celui din urma pentru ca drumul sa duca spre succes, dar si despre norocul pe care l-a avut sa fie chemat in Statele Unite in 1969 de catre Ellen Stewart, fondatoarea teatrului La MaMa din New York, acolo unde avea sa puna in scena spectacolul inspirat din cazul Tanacu. Impreuna cu ceilalti participanti am adresat diverse intrebari care au tinut mai bine de 2 ore publicul lipit de scaune, sorbind cuvintele invitatului.
“Americanii care nu stiau nimic despre Tanacu si despre cazul acesta de magie neagra in Romania, au fost atat de atinsi incat au inceput dupa aceea sa citeasca mult mai multe despre cazul acesta”
Intrebare: Apropo de subiectele din Romania pe care ca le-ati dus in SUA, vorbesc de Spovedanie la Tanacu, ce parere au avut americanii despre acest subiect? Maine (n.r. vineri, 26 octombrie) e premiera la Iasi a filmului lui Mungiu si as vrea sa am si o alta perspectiva asupra textului. Cum ati vazut dumneavoastra textul Tatianei Niculescu Bran?
Andrei Serban: Nici eu nu am vazut filmul lui Mungiu, poate merg maine sa il vad… Interesant este ca, fiind la New York, se afla si Mungiu acolo pentru ca prezenta primul lui film cu care a fost premiat la Cannes, “4, 3, 2” si l-am invitat la spectacol meu (n.r. Deadly Confessions). In acel moment el nu citise cartea, auzise de caz - cu totii auzisem de caz -, dar nu stia foarte bine despre ce era vorba. A vazut spectacolul si a fost incantat. A zis, “A, ce subiect interesant!” Nu stiu daca s-a gandit el atunci daca va face un film, dar atunci a fost prima oara cand a luat contact.
Acum, spectacolul nostru era bazat pe cartea Tatianei Niculescu Bran, pe fapte, pe luarile de pozitie a tuturor celor implicati, era ca un reportaj. Si l-am facut ca un reportaj, dar in care sa incercam – ceea ce cred ca face si Mungiu – sa nu luam partea nimanui, sa nu spunem cine-i vinovatul. Nu luam partea nimanui, dar ceea ce am vrut sa facem in spectacol a fost sa creem starea aceea de irationalitate, de nebunie, de lipsa de control, de confuzie, de tulburare mintala nu numai a fetei, dar si a preotului, si a politiei, si a spitalului, in care toti au deveniti tulburati, toata societatea romaneasca s-a tulburat pentru ca s-a ajuns la aceasta tragedie. Deci, intr-un fel, asta am vrut. Si-atunci spectatorii care au vazut, americanii care nu stiau nimic despre Tanacu si despre cazul acesta de magie neagra in Romania, au fost atat de atinsi incat au inceput dupa aceea sa citeasca mult mai multe despre cazul acesta, au fost foarte atinsi de acest intuneric, aproape medieval, ca traim intr-un ev mediu, ca se poate intampla asa ceva in zilele noastre. Prin asta am atins o zona foarte, foarte adanca si foarte puternica, care iarasi nu e usor de inghitit spunand despre ce e vorba aici.
Si iata ca acum Mungiu a facut filmul, care sigur ca a fost premiat, este acum vizionat si aplaudat peste tot in lume. Si intr-un fel e pentru ca un film are mult mai multa trecere decat teatrul in lume, este mult mai cunoscut decat spectacolul nostru.
Intrebare: Si credeti ca un astfel de subiect ar putea fi premiat la Oscar anul viitor?
A.S.: Sa dea Domnul, de ce nu.
Intrebare: Am vazut spectacolul dumneavoastra dupa cazul Tanacu. Nu stiu cum e filmul lui Mungiu, maine seara o sa-l vedem cu el de fata, dar ce mi-a placut la spectacolul d-voastra este ca transmitea, in ansamblul lui, un sentiment de vinovatie difuza, care realmente exista si trebuie facut perceptibil inclusiv pe calea artei noua tuturor romanilor. Nu ideea de – cum s-a incercat, apropo de Tanacu si nu numai – un accident cu un exemplar maladiv si asa mai departe. Sigur, exista si elemente de ordin maladiv acolo la Tanacu, preotul s.a.m.d. Ideea este cum de se poate intampla asa ceva in secolul XXI, intr-o tara europeana.
A.S.: O sa vedem maine filmul lui Mungiu. Am auzit – mi-au spus niste prieteni de la New York care au vazut si spectacolul meu – ca este intr-un fel opus spectacolului meu, ca este la polul celalalt. Spectacolul meu era foarte fierbinte, foarte pasional, dar nu te lasa deloc, adica te tinea si era despre vinovatia asta care trebuie sa ne-o asumam, vinovatie colectiva. Cine-i vinovat? Suntem cu totii vinovati ca starea este cum este si de la spectacol plecai foarte, foarte tulburat. Se pare ca filmul lui Mungiu este extrem de calm, de precis si de rece. E foarte bun, dar foarte rece. Acum, cum veti pleca de acolo, mi-ar placea sa va pot intreba maine seara.
“La un moment dat un copil trebuie sa mearga nu impotriva parintelui in sensul in care sa vrea sa isi omoare tatal, ci sa mergi impotriva in sensul in care trebuie sa gasesti o cale care e a ta”
Intrebare: Tinerii din ziua de azi au foarte multe proiecte, au scoala, au spectacole, pot ei sa faca fata la mai multe provocari simultan? Poate artistul sa lucreze la doua spectacole in acelasi timp si sa fie la fel de bun sau de concentrat in amandoua?
A.S.: Depinde de potentialul fiecaruia. Fiecare e diferit. Drept sa spun, niciodata calitatea nu se obtine prin cantitate. Deci daca lucrezi la doua sau la trei lucruri, imposibil ca toate sa-ti iasa la fel de bine, e foarte posibil ca toate sa-ti iasa la fel de prost. Studentilor mei de la Columbia University le este interzis in primul semestru sa faca altceva decat proiectele de la clasa. Dupa primul semestru au voie sa faca proiecte din afara clasei care sunt in legatura cu studentii din anul lor de la regie. Deci regizorii si actorii din acelasi an pot sa faca proiecte impreuna.
In anul doi se extinde, au voie ca dramaturgii sa scrie scene de 10 minute pentru actori pe care regizorii le regizeaza. Si in semestrul al doilea al anului doi se complica deja si intervin si producatorii, managerii si incearca sa gaseasca un subiect pe care il fac ei impreuna si care poate fi vazut in afara Columbiei. E ceva foarte bine si ceva foarte prost. Ce e bine in asta e ca in clipa in care cei de generatia voastra incep sa lucreze unii cu altii va faceti relatii unii cu altii, cu regizorii, dramaturgii, incepeti sa aveti un punct de vedere, sa invatati cum sa lucrati impreuna, sa aveti un punct de vedere diferit decat al profesorilor vostri, un unghi diferit, o voce diferita. Pentru ca intr-un fel, se ajunge ca in relatia dintre un parinte si un copil, ca la un moment dat un copil trebuie sa mearga nu impotriva parintelui in sensul in care sa vrea sa isi omoare tatal, ci sa mergi impotriva in sensul in care trebuie sa gasesti o cale care e a ta. Ca daca urmezi tot timpul exemplul tatalui, nu ajungi nicaieri, trebuie sa faci altceva, trebuie sa mergi impotriva, si asta nu inseamna ca nu il iubesti. La fel si relatia dintre un profesor si un elev, un elev trebuie la un moment dat sa se impotriveasca profesorului. Nu la inceput, mult mai tarziu.
Imi aduc aminte ca erau studenti la clasa Catalinei Buzoianu si venea d-na Catalina la clasa si ii termina pe toti “tu faci prost, tu faci prost”, iar ei spuneau “da”, si in al doilea an au inceput sa se razboiasca cu ea, au avut curajul sa-i spuna “doamna, noi vrem sa facem altfel decat ne spuneti dumneavoastra” si ea i-a lasat si din asta a iesit foarte bun. Sunt unele nume de regizori foarte buni care au iesit de la acea clasa pentru ca le-a permis sa faca impotriva vointei ei, a avut generozitatea asta. Unii profesori nu au aceasta generozitate pentru ca la un moment dat simt ca pierd controlul. Deci trebuie sa existe dragoste si incredere, trebuie sa te lase sa iesi de sub mana lui si sa-ti gasesti calea ta. Si ca sa revin, trebuie sa existe colaborare intre studenti si generatii care sunt altfel.
