Post-TIFF #4

Cind mi-am facut programul de filme, la inceputul festivalului, am tinut neaparat sa vad Oslo, 31 august desi se suprapunea cu alte pelicule sau evenimente interesante, pentru ca vazusem primul film al lui Joachim Trier (posibil sa aiba vreo legatura de rudenie cu mai-cunoscutul Lars von, cu mentiunea ca cel celebru e danez, iar cel pe care-l discutam noi e norvegian) din 2008, Reprise. Desi a avut parte de doua proiectii inainte de Gala de decernare a premiilor, ambele vizionari s-au desfasurat cu „casa inchisa” - cum se zice la fotbal, Trier fiind de departe cel mai cunoscut regizor care si-a trimis filmul la TIFF. Pe prima am ratat-o, dar la a doua am reusit sa ajung luindu-mi bilet cu o zi inainte. Prima impresie a fost ca mi-a placut mai mult Reprise desi n-as putea spune exact de ce.

O interpretare facila a lui Oslo... e ca avem de-a face cu „drama unui drogat profund” care cinta la pian, dar tocmai a iesit dintr-un centru de rehab si incearca sa-si refaca viata. Rateaza, pe rind, gasirea unui job, incluziunea sociala, refacerea relatiei cu fosta prietena si gasirea echilibrului emotional. Toate acestea se intimpla in mai putin de 24 de ore, care se termina cu administrarea intravenoasa a unei OD (supradoze) precedata de secventa cu pianul de care va ziceam. Marele trick al filmului e ca e mai mult decit atit: naratiunea nu e deloc usor de descifrat desi pare cursiva si continua. O cheie importanta prin care trebuie citit neaparat opul lui Trier sint obiectele-element dramatic, care ofera perspectiva continua a desfasurarii faptelor.

Cel de-al doilea film din Competitie pe care am reusit sa-l vad si care a cistigat Premiul pentru Regie, e sirbescul Clip in regia Majei Milos. Nu mi-a placut nici imediat dupa ce l-am vazut, nici acum la vreo saptamina cit a trecut de la vizionare (dar nu pentru ca n-ar fi bine facut, ci din cauza subiectului). Tot proiectul respira un aer si reflecta un mood adolescentin, intentia regizoarei fiind aceea de a trata fenomenul liceenilor care se filmeaza & pozeaza in pozitii sau in timp ce fac diverse activitati, indecente. Plus petrecerile unde se imbata pina vomita, consuma droguri si isi nesocotesc parintii si profesorii. Filmul e departe de a fi tezist, scurta mea prezentare fiind influentata de q&a-ul de dupa film, cind Maja Milos si-a prezentat intentiile si conceptiile.

Tin minte ca recent ii spuneam unui prieten cit de deplasat mi se pare sa faci un film de fictiune in care tratezi un subiect social cu care vrei sa vorbesti/sa arati/sa critici nu-stiu-ce. Daca chiar ai aceasta intentie, poti foarte usor sa abordezi genul documentar: cauti si gasesti citeva cazuri reale care impresioneaza mai mult (plus o capacitate de constientizare in rindul opiniei publice mult mai mare) decit o face un film de fictiune; cel mai la indemina exemplu e Scoala noastra, documentarul realizat de Mona Nicoara si Miruna Coca-Cozma (film descoperit la acelasi TIFF, anul trecut si adus si la DOCEST) despre incluziunea copiilor de etnie roma in scoli romanesti. Efectul e mult mai rascolitor decit vreun film de fictiune care trateaza acelasi subiect (ma gindesc la Dead Poets Society sau Entre les murs si, de ce nu, Finding Forrester). Concluzia mea e ca Maja Milos ar fi putut face mai degraba un documentar pe aceasta tema, desi posibilitatea ca filmul sa beneficieze de o circulatie mai mare e in avantajul fictiunii.

Tot din Competitie am mai vazut japonezul In the end of the night o pastisa pseudo-noir a la Coen dar teribil de plictisitoare si nerelevanta. Am mai prins si o bucata din rusescul Chapiteau Show (cistigator al Premiului Publicului la TIFF 2012!) dar nu m-a impresionat. Din ce am vazut, cred ca Oslo, 31 august si-a meritat premiul iar Joachim Trier a intrat pe lista mea de regizori care trebuie urmariti.

*Post-TIFF #5 va fi despre documentarele de la Transilvania