Post-TIFF #5

Incep apoteotic cu Khodorkovski in regia lui Cyril Tuschi despre cunoscutul oligarh rus, fost mare patron in industria extractiva si de rafinare a petrolului si actual celebru detinut intr-o inchisoare din Siberia. In general nu ma intereseaza foarte mult astfel de personaje, iar necesarul de informatie mi-l satisfac din ce mai apare in presa. Am ales insa filmul acesta pentru posibilitatea de a-l vedea pe ecran mare (desigur, asta e motivul pentru care prefer sa vad orice filme intr-o sala de cinema) si pentru a analiza modalitatea de exprimare/conceptul unui documentar cvasi-biografic. Mai vazusem un altul asemanator despre Julian Assange (fondatorul Wikileaks) iar efectul post-vizionare a fost cam la fel cu cel de la Khodorkovski. Desi imaginea de presa este in mare parte pozitiva (lupta impotriva sistemului, cineva le vrea raul - se victimizeaza etc.), cind vezi documentarul descoperi si chestiuni mai putin favorabile lor, care le distrug iconicitatea intr-atit incit sa fie plasati intr-o zona gri. Practic sint oameni ca noi toti (nu sfinti ori criminali), dar vor ramine in istorie pentru ceea ce au reusit sa faca, nu pentru ca ar fi nu-stiu-ce personaje de cancan. Totusi, filmul nu mi s-a parut cine-stie-ce.

Al doilea „documentar” (ghilimele sint voluntare) se numeste Inni si a fost prezentat in cadrul seriei de Proiectii Speciale. De fapt, nu e un documentar desi are ceva nuante. E mai degraba un concert filmat si pus pe DVD, iar intre piese avem scurte declaratii ale membrilor formatiei Sigur Ros – caci despre ei este vorba – sau colaje specifice video artului sau genului experimental. Chiar si asa, a fost o experienta foarte misto sa asist la un concert (filmat, ce-i drept) si sa-l aud printr-o statie audio stereo, intr-un cinema. Chiar daca nu va puteti bucura de acelasi context ca si mine, va recomand sa faceti rost de film pentru ca e definetly de pus in colectie!

Un al treilea documentar, The light in her eyes (co-regizat de Laura Nix si Julia Meltzer) mi-a parut filmul cel mai straniu pe care l-am vazut la TIFF. Straniu pentru ca personajul principal, o femeie care a fondat si conduce o scoala de fete unde tinerele sirience memoreaza Coranul, e in egala masura un instrument de religious brain-wash dar si o reprezentanta a tendintelor moderniste din cultura musulmana – prin faptul ca le incurajeaza pe fete sa plece la facultate in strainatate si sa studieze politica (si alte subiecte nu chiar conforme cu statutul femeii in acest areal religios) sau prin lectiile de viata precum chestionarea in permanenta a tot ceea ce vad si se intimpla. Mi-a fost si inca imi este foarte greu s-o incadrez pe aceasta femeie intr-o categorie de unde s-o pot intelege, pentru ca se sustrage etichetelor generice. In parte, o apreciez pentru ca se ocupa de o generatie tinara careia, in mod metaforic, ii da jos valul de pe ochii mintii, dar in acelasi timp e foarte riguroasa in directia purtarii valului efectiv pentru orice fata ajunsa la virsta pubertatii. Memorarea Coranului e o activitate ce tine de praxisul dogmei islamice si acrediteaza maturitatea unui „bun musulman”; daca vrem insa sa extragem o interpretare pozitiva din toata povestea asta, obligativitatea valului si exercitiul de memorare a cartii sfinte tin de fatada birocratica a institutiei pe care o conduce, astfel reusind sa promoveze valori si practici occidentale intr-o cultura traditionalista si oarecum marcata de bigotism religios.

*Urmeaza Post-TIFF #6 despre filme sud-americane