O femeie și cactușii ei

În primele minute din spectacol ies în evidență momentele de teatru non-verbal care pregătesc publicul pentru ceea ce va urma. Se înțelege că o tânără femeie duce o luptă cu existența, aparent atinsă de monotonie. Singura bucurie rămâne emisiunea pe care o ascultă la radio cu încordare: Melodia preferată. Nu pare să mai aibă alte activități care să o împlinească. Liniștea apăsătoare din garsonieră este spartă doar de sunetul radioului. Cu un decor ce întruchipează aspectul unei garsoniere, realismul aduce o mai mare apropiere de public. Mileurile, mobilierul vechi arată încă o dată delăsarea și degradarea vieții personajului. Într-o lumină caldă, face tot felul de acțiuni mărunte: bea ceai, mai repară un covoraș, de fapt se concentrează pe activități minore. Un cactus de mici dimensiuni devine personaj mut care pune în relief, viața ei – scurtă și anostă. Dezvoltă diferite relații cu acest vegetal partener; o face adâncită în gânduri, mecanic.

Partea a doua a spectacolului induce publicului o metamorfozare a spațiului: acțiunea se petrece acum într-un compartiment de tren. Pentru a sugera această trecere se folosesc în continuarea monodramei videoproiecții sugestive care induc atmosfera feroviară. Studenta întruchipează rolul unei femei care ia decizii greșite. E mamă acum, mamă a unui copil cu paternitate incertă. Dezordinea obiectelor ce se află în geantă subliniază neliniște, dezorganizare, derută. „Conflictul” obiectelor aflate unul lângă celălalt (acetona lângă pampers, moneda sub scaun) intervine în viața personajului și se confundă aproape cu râsul absurd care face parte din rol. Schimbarea de voce și nuanțele tonului cu care se joacă pentru a întreține monologul arată calități actoricești definitorii. Devine o fire introvertită, de aceea relațiile cu cei din jur încep să se dilueze. Dispare optimismul de odinioară: „mai bine să am un serviciu, decât deloc”, „ce-și poate dori sufletul decât un loc la fereastră”, „tăticu᾿ o să ne aștepte”.  Își pune o mulțime de întrebări și nu mai așteaptă răspunsuri sau rămân întrebări suspendate. Monologul prevestește că întâlnirea cu „tăticu” nu are loc, iar copilul dispare. Se lasă neclarificată dispariția bebelușului. Să îmi imaginez că se petrece totul ca în Medeea? Copilul a fost răpit? Ucis? Sau părăsit? Rămâne caz deschis. Însă, cel mai probabil, abandonarea rămâne cea mai plauzibilă variantă. Un element surpriză este trenulețul electric care păstrează legătura dintre cele două piese și dintre cele două etape ale vieții: tinerețea și maturitatea.

Ilustrațiile muzicale din ABBA și muzica jazz (auzită de undeva de sus, de la repetițiile celor de la muzică, neprogramată în spectacol) sparg ca un contrapunct povestea, iar intervenția imprevizibilului depășește zodia întâmplării. Și muzica de proveniență germană, destul de veselă, programează și pregătește absurdul cu care se confruntă personajul. Chipul viitoarei actrițe arată un machiaj dur cu nuanțe de negru, un machiaj premonitoriu pentru nebunia ce are loc. Răstoarnă tot – amintiri, trecut, albumul de fotografii – apoi viața continuă pentru puțină vreme. Se lasă purtată în caleidoscopul amintirilor. Cu un pahar de șampanie și o supradoză de medicamente, firul poveștii se rupe pe un fundal muzical lin în contre jour.

Distribuție: Andreea Darie; Video: Poroh Adrian și Asanache Rick (Rică); Backstage support: Katerina Matei; Mișcare scenică: Mihaela Culda; Asistență de regie și sunet: Ivona Lucan; Asistență tehnică și lumini: Gheorghe Albianu. Asistență lumini: Andrei Emilian. Voci: Yra Andreea Scutariu, Doru Aftanasiu, Victor Zaharia, Petrescu Alexandru-Radu; regie artistică şi versiune scenică Ion Mircioagă. Spectacol vizionat în 17 decembrie, ora 18, Sala Studio Universitatea Națională de Arte „George Enescu” Iaşi

*Guestwriter pentru acest articol este Lavinia Lazăr, studentă în anul al III-lea la specializarea Teatrologie și jurnalism teatral.