Arta poetica teatrala cu Iisus in rolul principal

Piesa lui George Tabori nu este despre vindecare, dar poate ca este si despre asta. Despre vindecarea prin ras, de rigorile religioase sau artistice pe care singuri le fabricam. Despre vindecarea prin recunoasterea adevarului, prin asumarea greselii. Cu efigia postmodernismului grefata cu evidenta, Variatiuni Goldberg imaginate de Tabori se dezvolta ca o ampla Improvizatie de la Versailles, ca o ampla scena a mesterilor din Visul unei nopti de vara ale caror teme sunt principalele momente din Biblie. Mise en abime multiplica straturile dramatice, le suprapune si le desparte. Fragmentarismul, intertextualitatea, revizitarea parabolei si scoaterea eroului din sacru sunt elemente pe care poate miza o regie inteligenta. A facut-o la Iasi Mihai Maniutiu. Dar poate ca n-ar fi inutil sa spunem ca, inainte, discursul despre dualitatea referentului teatral, efectele de distantare, urmate de cele in care se coboara in conventia scenica l-au interesat si pe Ingmar Bergman (care a montat textul in 1994, la The Royal Dramatic Theatre), pe Thomas Langhoff ( Berliner Ensemble in 2009) sau pe Charles Muller (la Teatrul National „Radu Stanca” din Sibiu, in 2015).

In demonstratia sa meta-teatrala, Maniutiu scoate intregul sau arsenal: iconoclastia, senzationalul, spectaculosul, compreseaza muzica-voce live-miscare pentru ca toate sa erupa spre a impresiona spectatorul. Marca regizorala e inconfundabila. Printre subteme sunt recognoscibile  expunerea violentei ritualice la limita cu sacrul, dualitatea, problematica relatiei dintre vizibil si invizibil. Mihai Maniutiu desfasoara eseul asupra caruia mediteaza de ani buni fie in cartile sale, fie in montari (si ma gandesc acum atat  la partiturile antice pe care le-a abordat, cat si la textele contemporane). Expandeaza ideile sale despre actor, despre iluzie, despre frumos si urat , despre „cum”, despre „daca” si-n cele din urma despre „teatrul nostru”.

Jocul din neant pana la Golgota si pana la victimele Holocaustului prinde in firele sale ascunse, periculoase, poate nesigure, personaje care trec printr-un proces al devenirii pe parcursul povestii – o poveste repovestita pe intelesul autorului. Arhetipul se extinde si creatia e intr-o continua transformare, producandu-se ceea ce poarta numele de Variatiuni Goldberg. In spiralele metamorfozei, eroii intra pe rand. Astfel Madam Mop se preschimba in Madona, in Eva e sadita Lilith, Goldberg e, aproape previzibil, fiul Domnului, Adam e actorul, iar scenografa Ernestina van Veen e varianta feminina a Marchizului de Sade. Dar, de fapt, despre ce e vorba in Goldberg Show? – s-ar putea intreba oricine. Ii raspunde subtitlul, usor márquezian: e despre Facerea lumii si alte intamplari. Adica, mai precis, despre universul unui regizor, despre un text care, sustinut de tehnica pirandellismului, se destructureaza, amageste si seduce, forand in propria organicitate. E o analiza cu premise si argumente despre actul scenic, despre re-prezentare. Cu umor (negru, dar mai adesea trivial), cu sensibilitate strecurata subtil intr-o nuanta, intr-un ton, cu ritm si fracturari de ritm.

 Dintre personaje se contureaza treptat duetul: Goldberg-asistentul-evreul (Marcel Iures) si Mr. Jay-regizorul-diavolul (Calin Chirila). Un Faust si un Mefisto fara pact si cu vrajile la vedere, un tap ispasitor si un calau care au nevoie mereu unul de celalalt pentru ca tabloul executiei sa se poata repeta la infinit. Un Clov si Hamm care au libertatea de a se misca, dar care totusi traiesc cu usile inchise in cutia teatrului. Deja cu exercitiul proaspat al lui Don Marzio din Cafeneaua, Calin Chirila se joaca din nou in forta si cu siguranta pe firul subtire al personajului diabolic. Trucuri, gaguri, devieri, contorsiuni inteligente ale interpretarii, actorul exulta, rapeste auditoriul cu el, in scenariul Genezei. Marcel Iures creeaza un Goldberg evolutiv, umbland pe sub pielea personajului. Imaginea inteleptului evreu se rasuceste in cea a lui Iona si-n cele din urma e victima colectivitatii. Eroul (multiplicat) capata amploare, iar convingerea vine din privire, din tenta vocala, din felul in care degetele deseneaza in aer linii abstracte. Relatia dintre cei doi protagonisti e cu atat mai reliefata cu cat dimensiunile si modalitatea de interpretare e diferita: explozivului si concretetii i se opun eleganta si inexprimabilul.

Desprinse din parabolele biblice, personajele-actori se raspandesc in lumina reflectoarelor, se arata in umbra, trasand mereu punti intertextuale, interreferentiale. Tatiana Ionesi (Madam Mop) e din nou excelenta chiar intr-un rol de plan secund. Atenta la resorturile prin care se starneste rasul, se foloseste de expresivitatea ei si aluneca cu usurinta sub chipul Madonei pietale. Doina Deleanu (Ernestina van Veen) cauta rigoarea, detasarea, cezura fata de celelalte personaje cu care interactioneaza. Dar, cum i se intampla si Liviei Iorga (in rolul Terezei Tormentina), sunt momente in care nu se face auzita sau cand vocea i se frange. Doru Aftanasiu nu traseaza bariere intre Raema, Adam si Cain, cele trei „variatii” ce i-au fost incredintate. Mai expresiv este Radu Ghilas (Iafet), o figura decupata de pe panoul absurdist, un tehnician care lasa impresia ca a pierdut sensul istoriei, Istorie care nici n-a tinut vreodata seama de el, un actor in tutu uimit de extravagantele regizorale. Ionut Cornila e o ispita adevarata, dar nu ofera la fel de mult pe micile portiuni unde nu pare ca se simte in largul lui (Abel, Mas). Cosmin Maxim, un soi de corifeu pe vibratii rock, si Horia Verives, un regizor tehnic cu cateva intrari  ilariante, realizeaza trecerile intre episoade. Personajul colectiv (trupa Hell’s Angels) are functia de a desface firul dramatic. Gandit ca un volum in continua pulsatie, e un fel de cor tacut, visceral, convulsiv. Miscarea conceputa de Andreea Gavriliu ii aduce pe cei saisprezece tineri intr-un singur corp tentacular, eruptiv, tensionat, energetic. Ii pozitioneaza ca pe niste sculpturi vii, in volume conturate de lumina. Pentru majoritatea dintre ei, intrarea lor in Goldberg Show a reprezentat un debut. Fara indoiala, unul de bun augur pentru Diana Beschia, Iuliana Budeanu, Mariana Dumitrache, Ana Maria Fasola, Alexandra Macovei, Laura Matiut, Nicoleta Miru, Beatrice Teisanu, Irina Tocanel, Andrei Andriuca, Gelu Ciubotaru, Andrei Iurescu, Sebastian Munteanu, Alexandru Torboli. Hell’s Angels au mai fost si Beatrice Cozmolici si Radu Homiceanu, mult mai familiarizati cu scena.

Un alt duet, de data aceasta plasat pe alte coordonate, este relatia dintre scenografie (Adrian Damian) si light design (Lucian Moga si Cristian Simon). De fapt, asa ar trebui sa se intample intotdeauna: decorul sa aiba mobilitate, dinamism, sa fie surprinzator atunci cand e pus in valoare de lumina. Cromatica, felul in care se filtreaza fumul in spoturi, suprafetele taiate in intuneric, compozitiile cu actori si cu elemente de decor, totul ajuta la crearea tablourilor vivante. Senzatia este ca iesim dintr-un cadru pentru a intra in altul, ca si cum am intoarce paginile unui album, ca si cum am traversa Hermitajul lui Sakarov. In fata noastra se perinda savantul singuratic ispitit de diavol, pomul vietii, caderea ingerilor, alungarea din Eden,  Golgota cladita din reflectoare. Ochiul se afla undeva intre William Blake, Rembrandt si pictura Renasterii italiene. Iluzie. Cadrele se descompun, se refac, fara incetare, altfel.

„Cine poate, poate. Cine nu, ajunge critic”, conchide Mr. Jay. Sunt variatiuni pe celebrul panseu racinian: „Criticul e un scriitor ratat”. Dar Goldberg Show nu este despre critici. Sau este si despre ei in masura in care e si un spectacol pentru ei. E un eseu regizoral care te lasa prada contemplarii unor imagini, din care te si smulge intempestiv,  o insiruire de ganduri, uneori coerente, alteori dispersate, despre Facerea teatrului.