Marius Mitrofan - Happy in Voinesti

"M-a interesat dintotdeauna, cred, spatiul rural, oamenii care traiesc acolo, cum vad ei lumea, cum vorbesc intre ei, care sint problemele lor, raportarea la problemele oamenilor care traiesc la oras."

AltIasi: Cum a aparut ideea acestui filmul? Ce te-a atras la acest subiect? Stiu ca de fapt n-a fost ideea ta, a venit ca o propunere din partea lui Vlad Rachieru.

Marius Mitrofan: Ideea a aparut intimplator. Vlad, peisagistul care apare in film, facea un parc in Voinesti, o comuna la 16 km de Iasi si mi-a propus sa documentez, pentru el, ce inseamna construirea unui parc intr-o zona rurala.

AI: Deci in acel moment nu vorbeam despre un documentar cinematografic, era doar un material filmat pe care l-ar fi folosit Vlad mai departe la portofoliul sau.

MM: Da, si intr-un fel m-ar fi ajutat si pe mine pentru ca exista posibilitatea sa am un produs finit ok pe care sa-l trec de asemenea in portofoliul meu. Dar n-a fost niciodata vorba sa fac un lungmetraj documentar. Dupa prima zi de filmari insa, mi-am dat seama ca exista un mare potential cinematografic in Voinesti.

AI: Ce te asteptai sa descoperi in Voinesti?

MM: Nu ma asteptam la foarte multe. M-a interesat dintotdeauna, cred, spatiul rural, oamenii care traiesc acolo, cum vad ei lumea, cum vorbesc intre ei, care sint problemele lor, raportarea la problemele oamenilor care traiesc la oras.

AI: Deci ti se parea ca e un univers diferit de cel urban?

MM: Da, absolut. Si chestia asta mi-a fost confirmata din prima zi. La doar 16 km de locul in care traiesc ma aflam intr-o lume cu totul diferita de orasul nostru. Cind ajungi in Voinesti, ca in orice alt sat de linga Iasi, cred, timpul curge altfel, chiar ma simteam foarte relaxat in primele zile acolo, parca ma intorsesem in timp.

AI: Si totusi aceste lumi complet diferite aveau ceva in comun - parcul, pe care il percepem ca pe un element urban. Ori noi stim, din copilaria petrecuta la bunici, ca „la tara“ nu exista ideea de parc. Exista eventual un imas, unde se mai intilneau pe vremuri oamenii la hora, dar ideea de parc amenajat, cu alei, nu e proprie ruralului. Cum ti s-a parut proiectul lui Vlad care facea un parc in mijlocul unei comune?

MM: In Voinesti mai exista un spatiu similar, pe care ei il numeau „poligon“. E un spatiu polivalent folosit pentru organizarea a tot felul de evenimente, cum e foarte popularul 15 august, Sarbatoarea de Sf. Maria daca nu gresesc, unde vin ansambluri de muzica populara, tarafuri, sint gratare cu mici si bere, precum si activitati sportive - sigur, ma refer la fotbal. Deci intr-un fel exista un spatiu unde oamenii se intilnesc si socializeaza, ar mai fi si Caminul Cultural care are acelasi rol. Dar in cazul parcului, lucrurile erau putin diferite. In primul rind el era construit de Vlad, care era un orasean si era privit ca un intrus; Vlad incerca sa imbine elemente de arhitectura moderna cu elemente traditionale. Conceptul lui lua forma unui spatiu care sa aduca impreuna tot satul - sa coopereze intii in construirea lui si apoi in folosirea lui atit de catre tineri, cit si de batrini. Da, mai practic vorbind, banii erau alocati de la Consiliul Local Voinesti pentru un spatiu de joaca pentru copii. Dar Vlad a incercat sa faca mult mai mult decit atit - a vrut sa creeze un spatiu „polivalent pentru toatea categoriile de virsta“, ca sa-l citez pe Vlad.

"Eram rupt intre doua porniri: aceea de a pune intrebari si de a da ocazia subiectilor, adica comunitatii roma, sa-si „spuna of-ul“, ceea ce cred ca e foarte important, sa lasi oamenii sa-si exprime problema din perspectiva lor. Pina la urma asta cautam, ca jurnalisti sau realizatori de film - o alta perspectiva."

AI: Bun, deci tu ai plecat in Voinesti incercind sa faci un film nu neaparat cinematografic, care avea la baza un proiect arhitectural destul de bine conturat ca estetica. In momentul in care ai plecat la filmari iti era clar ce voiai sa faci din punctul de vedere al esteticii filmului?

MM: Nu, deloc. Cind am ajuns acolo mi-am dat seama ca potentialul e mai mare decit m-am asteptat. M-am gindit la un stil, cel observational, dupa citeva zile. Dar intr-un fel stilul s-a conturat pe parcurs si am incercar sa-l fac cit mai coerent. Nu am avut o structura bine definita in minte, n-am stiut de fapt cum sa abordez subiectul. Era o premiera si pentru mine, nu doar pentru Vlad.

AI: Stilul observational de care zici iti oferea astfel posibilitatea sa inregistrezi momente la care nu ai fi ajuns doar „provocind“ realitatea. Care erau libertatile pe care ti le oferea acest stil vs un documentar TV unde abundau talking heads-urile si in rest aveai doar cadre de legatura?

MM: Imi dadea o mai mare siguranta in asamblarea produsului final, pentru ca implica interventii minime din partea mea ca regizor si puteam monta in final in asa fel incit sa nu alterez aproape deloc realitatea pe care o vedeam acolo in afara camerei. Eu sint un mare fan al realismului si sper ca se vede asta in film, adica sper ca spectatorii sa aiba o imagine cit mai clara asupra „lumii“ din Voinesti vazind filmul meu.

AI: Cit de mult ai incercat, insa, sa surprinzi anumite chestiunii, adica sa „ai pe film“ anumite secvente si cit ai lasat camera sa filmeze absolut intimplator practic orice? Presupun ca exista un raport intre cele doua perspective.

MM: Greu de spus, cred ca e undeva la 50-50 sau poate 60-40 in ceea ce priveste modul in care alegeam sa dirijez eu camera si sa aleg ce sa filmez. Era un mic haos acolo in ceea ce inseamna executia proiectului. Am incercat ca prin interventiile mele regizorale sa nu schimb realitatea si cursul ei firesc.

AI: Bine, poate nu atit realitatea, cit perceptia publicului vis-a-vis de ce s-a intimplat acolo.

MM: Da, rolul meu acolo era si unul al jurnalistului care mai pune si intrebari. Deci cumva incercam sa dau un impuls celor implicati in constructia parcului sau oamenilor simpli din comuna sa raspunda la niste intrebari la care poate nu s-au gindit. De exemplu: „ce inseamna acest parc pentru voi?“, „credeti ca o sa aiba vreun impact asupra stilului dvs de viata?“, „cum va afecteaza santierul parcului?“ - iar aceste chestiuni e clar ca se indeparteaza de premisele unui documentar observational. Pentru ca daca eu incep sa le pun intrebari si ii fac sa se gindeasca la anumite chestiuni, eu deja intervin in realitatea lor.

AI: Din ce imi spui acum inteleg ca a existat si o a treia perspectiva prin care te-ai raportat la aparitia unui parc in centrul Voinestiului. Ai plecat de la un simplu film „de comanda“, sa zic asa, unde urmareai un prieten peisagist care isi pune in executie un proiect - ceea ce nu implica niciun pariu estetic din partea ta ca regizor. A doua perspectiva a aparut cind ai ajuns efectiv in Voinesti si ai descoperit ca exista o lume acolo, complet diferita de cea in care traiesti in mod normal, ti se parea desigur si atractiva, avea un anumit farmec; si ai zis ca ok, aici ar merge foarte bine un stil observational care sa inregistreze cit mai fidel acest intreg univers de acolo. Iar a treia perspectiva - tu fiind absolvent de Jurnalism si venind cu „scoala“ din spate - cea a jurnalistului care vine in sat si incepe sa puna intrebari: „ce se intimpla aici?“, „hai sa vedem ce crede vecinul“, „ce vor sa faca autoritatile“ etc. Deci in acest moment inteleg ca avem de-a face cu un melanj de trei stiluri. Cum crezi ca s-au legat ele in final in filmul pe care o sa-l vedem vineri?

MM: Desi este un melanj, cum zici - deci n-as putea sa-mi etichetez filmul doar ca „reportaj“ sau „documentar observational“ - cred ca se leaga destul de bine imaginile care sint diferite ca stil. Momentele in care doar stau si observ cred ca sint bine definite in film si totusi nu sint deranjant de diverse in raport cu cele in care iau camera pe umar si incep sa intreb diverse pe oamenii cu care ma intilnesc. Chiar daca sint trei stiluri diferite, if I can say so myself, cred ca am reusit sa le leg destul de bine.

AI: De altfel si titlul filmului, Tata lumea din comuna noastra, se refera la o mica comunitate, diferita in interioriul ei, cu tarele si specificul ei. A fost la un moment dat si ideea de a surprinde o comunitate si cum functioneaza ea din mai multe unghiuri.

MM: Da, a fost un proiect foarte ambitios. Era foarte greu sa surprinzi tot dintr-un singur mod de abordare a problemei. Luind in calcul mai multe stiluri, cred ca am reusit sa surprind diferite momente asa cum ar fi iesit ele in evidenta cel mai bine. Cred ca fiecare spectator cind se uita la un film cu un astfel de subiect vrea sa vada cel putin cum e viata acolo, vrea sa auda si parerile vecinilor parcului, precum si a celui care coordoneaza executia parcului. Si poate vrea sa auda, in film, si perspectiva mea de autor, un fel de perspectiva indrumatoare. Poate ca sint spectatori care au nevoie si de asta.

AI: Ce mi s-a parut, din filmul tau, ca e o zona destul de „discutabila“, in sensul ca se poate discuta foarte multe despre ea, e acea „lume din comuna noastra“ unde vorbim despre comunitatea roma, care nu e chiar o minoritate, sau e o minoritate destul de mare. Iar a-ti pastra aici un „obiectiv“/ o „lentila“ observational(a) nu cred ca e de-ajuns pentru realitatea pe care o ai in fata camerei. Sint citeva secvente foarte dure unde e greu sa nu adopti un stil de reportaj, de jurnalist implicat; ma refer la unele probleme cu care acei oameni se confrunta si de care aparent nu e nimeni interesat. Cind ai ajuns, de exemplu, in satul Slobozia (arondat comunei Voinesti) unde romii au o mare problema cu sursa de apa potabila, e vorba de acea fintina - aia e o realitate care socheaza, n-are cum sa nu socheze indiferent cum ai privi-o. Care a fost primul tau instinct in acel moment: sa lasi camera sa filmeze pur si simplu sau sa pui intrebari si sa afli mai multe detalii?

MM: E greu de zis. Eram rupt intre doua porniri: aceea de a pune intrebari si de a da ocazia subiectilor, adica comunitatii roma, sa-si „spuna of-ul“, ceea ce cred ca e foarte important, sa lasi oamenii sa-si exprime problema din perspectiva lor. Pina la urma asta cautam, ca jurnalisti sau realizatori de film - o alta perspectiva. Pe de alta parte, din punct de vedere observational, in acea secventa apare Vlad care vine si intra in dialog cu perspectiva lor si echilibreaza pe loc orice unidirectionalitate care ar fi putut reiesi doar din a asculta „victimele“ acelei situatii. Deci avem aici doua modalitati prin care incercam sa abordez momentul: cea jurnalistica, unde pun intrebari si cea observationala, unde personajele isi releva singure raportul social care exista intre ei si unde dialogheaza fara ca eu ca realizator sa intervin in realitatea pe care o filmez.

"eu cred ca traditiile in Romania nu se pastreaza constient, ci din inertie. Satul romanesc nu vrea sa se schimbe. De asta semanam cu inaintasii nostri de acum 300 de ani, pentru ca nu sintem in stare sa le depasim problemele."

AI: Tot a propos de stil, s-a scris deja despre filmul tau ca are un „aer Kusturician“, un aer balcanic de fapt - cu tigani, cu muzica. Un aer oarecum exotic pentru niste oameni crescuti la oras; este cumva exotic sa vezi oameni mergind cu caruta cu cai, cintind chestii si mergind „in doru' lelii“ aiurea printr-o padure. Tu mi-ai zis deja ca n-ai vazut niciun film de Kusturica, deci influenta asta cade din schema. Totusi, e ceva care trebuie sa te fi inspirat din modul asta balcanic de a privi lumea, de a cauta exotismul lumii rurale. Borat, poate?

MM: Da, Borat e un exemplu bun! Intr-adevar de asta am folosit si una dintre piesele lui Bregovici in trailer. Cred ca e si vorba de faptul ca nu poti vorbi despre satul romanesc fara sa iei in calcul umorul, deci fara sa ai elemente de umor.

AI: Sa inteleg ca asta e perspectiva ta a propos de satul romanesc?

MM: Da, de asta si seamana, pentru unii spectatori, a altceva. Intr-adevar, vazind si Borat am realizat ca mai sint si alti oameni care vad satul asa cum il vad si eu. Mi-a placut abordarea asta, dar n-am vrut sa fac un Borat 2.

AI: Deci in afara de Borat, care in definitiv e un singur film - chiar si daca te-ar fi marcat foarte mult dpdv artistic, tot n-ar fi putut fi asta cea mai puternica influenta. Vorbim deci de o zona rurala care e aceeasi in tot spatiul balcanic, care retin umorul involuntar, relatiile astea usor ciudate dintre oameni.

MM: Da, evident. Am zis de Borat doar daca incercam sa gasim niste filiatii, dar eu sper ca nu m-a influentat foarte mult acel film, desi e un lungmetraj la care am ris, mi-a placut. N-am vazut insa alte filme care sa trateze aceeasi lume si care sa ma inspire, ci pur si simplu am crescut in Romania si parerea mea despre satul romanesc e conturata in multi ani. Presupun ca e aceeasi situatie in cam tot spatiul rural balcanic si nu pot sa las deoparte tot ce e amuzant aici. Eu nu sint o persoana care idealizeaza spatiul rural. Sint „anti-folclor“, daca pot sa zic asa, desi nu cred ca e o exprimare fericita.

AI: Deci nu idealizezi acel spatiu ancestral romanesc, pastrator de traditii...

MM: Din contra, ma pozitionez diametral opus unei astfel de viziuni. Si sper ca asta se vede in film. Eu nu iau in ris, ci pur si simplu vreau sa evidentiez o alta perspectiva a ceea ce se intimpla acolo. Satul romanesc e uneori absurd si de cele mai multe ori tragi-comic, asa cum il vad eu.

AI: Dar aceasta alta perspectiva despre care vorbesti intra in dialog, adica e un raspuns direct la cealalta perspectiva, cea edulcorata? Adica vii tu si incerci sa arati ca satul romanesc e cu totul altfel sau il arati pur si simplu, trecind peste parti-pris-uri ideologice?

MM: Eu am vrut sa scot in evidenta un contrast. Filme de genul acesta, ca al meu, despre satul romanesc eu nu am vazut facute in Romania. De obicei este doar idelizat cu cliseele de rigoare: spatiul romanesc ancestral, folclorul, traditiile. Chiar personajul din film, Vlad, are o replica in care spune „Tot ce e traditional e frumos prin definitie“ - eu nu sint de acord cu asa ceva. La ce ne gindim cind spunem „traditional“, „ruralul romanesc“? Si Vlad, venind acolo - si chiar mi-a placut evolutia lui in film a propos de asta - s-a dezvatat de astfel de ginduri de idealizare a satului romanesc. E un spatiu extrem de frustrant, nu e nici pe departe asa cum il privim noi de-aici de la oras.

AI: Chiar, poti sa ne spui cum ti se pare ca e, nu doar Voinestiul, ci in general, intr-o fraza imaginea satului romanesc, incluzind si „obiceiuri“ ca mersul la bodega si altele?

MM: O sa zic in engleza, ca nu-mi vine in romana, de fapt cred ca „atemporal“ e un termen bun. Timeless, sa zicem. Aici nu s-a schimbat nimic de sute de ani. Citeam citeva articole pe historia.ro despre cum se comportau satenii romani acum 100 sau chiar 300 de ani - nu se spalau, incest, violenta domestica. Astea sint chestiuni care sint parodiate si acum, pentru ca sint la fel de valabile. Revenind la Vlad, are la un moment dat o alta replica "Imi dau seama de ce sintem unde sintem acum"; pina si parcul asta care de fapt ar trebui sa fie simplu de construit, a fost de parca „facem un nou space shuttle, dar n-avem un cui“. E vorba de lene, lipsa de interes, „lasa-ma sa te las“ etc.

AI: Cind zici „lipsa de interes“ te referi la lipsa de interes fata de schimbare?

MM: Ma refer la orice se intimpla si care n-are legatura cu distractia.

AI: Adica explicatia ta pentru care satul romanesc ramine in continuare un „pastrator de traditii“ e aceea ca oamenii nu sint neaparat interesati sa schimbe ceva, nici macar in bine.

MM: Da, eu cred ca traditiile in Romania nu se pastreaza constient, ci din inertie. Satul romanesc nu vrea sa se schimbe. De asta semanam cu inaintasii nostri de acum 300 de ani, pentru ca nu sintem in stare sa le depasim problemele. Pentru mine insa a fost si surprinzator in sensul bun al cuvintului sa vad ca e o alta lume. A fost o experienta buna, placuta, am simtit o senzatie de relaxare intorcindu-ma in timp, cum ziceam anterior. Un prieten din Anglia care m-a vizitat recent a vazut linga Iasi, intr-un alt context, niste gaini alergind intr-un sat random si mi-a zis ca ii aminteste de Nepal. Un colt de lume, uitat. Am incercat sa le explic tot unor straini cam care e contextul si de ce in Romania e o diferenta atit de mare intre urban si rural, cind la ei diferentele sint mult mai mici; le-am zis ca Romania e o tara a contrastelor: esti in Iasi acum, iar 10 km mai departe e o cu totul alta lume, un Nepal. Dar asta nu e un lucru rau, eu nu ma uit de sus la o astfel de comunitate. Ci am incercat pur si simplu sa observ, chiar daca stilul meu e unul care se foloseste de satira, dar n-am avut cum sa evit realitatea satului romanesc care e amuzant, tragi-comic si sa vorbesc in schimb de traditional sau folclor. Cred ca mai toti cei care au plecat sa scrie sau sa faca un reportaj in satele romanesti in ultimele sute de ani s-au izbit de chestia asta - iti vine sa rizi si sa plingi in acelasi timp.

"Nu-mi place eticheta de artist pentru ca e prea pompoasa, ridica si implica multe pretentii. Mie imi place sa fac filme, sa cint etc. Doar atit."

AI: A propos de asta, trailer-ul pe care l-am vazut deja pe net, are un aer foarte funny si pare foarte entertaining. Surprinde spectacolul acelei lumi, daca pot sa zic asa. In schimb filmul e diferit, n-are nici macar muzica extradiegetica. Nu crezi ca e prea mare contrastul dintre trailer si film? Sau poate ca perspectiva pe care o ai despre satul romanesc se imparte intr-un fel in ceea ce ai facut in trailer si filmul, care e un demers mult mai serios, in sensul de sobru.

MM: Eu nu vad nicio problema in asta, e o treaba de marketing. Sint constient ca un trailer scurt si foarte dinamic prinde foarte bine in online. Eu n-am vrut ca in trailer sa fiu consecvent cu ce am facut in film, ca stilistica, ci sa atrag un public. Un public care sa vada perspectiva mea despre satul romanesc si sa am ocazia astfel sa-i transmit mesajul meu „artistic“ (artistic intre ghilimele).

AI: De ce nu te consideri artist?

MM: Eu doar „fac chestii“. Nu-mi place eticheta de artist pentru ca e prea pompoasa, ridica si implica multe pretentii. Mie imi place sa fac filme, sa cint etc. Doar atit.

Revenind, nu vad o problema in diferenta dintre trailer si film. Cred ca Hollywood-ul a inteles asta foarte bine - sint filme extrem de plictisitoare, dar regizorul are un mesaj (oricare ar fi ala) de transmis, ori trailer-ul are functia de a atrage publicul la acel film. Dar in cazul meu nu e vorba de facut bani, ca nu de asta am facut acest documentar, ci am un mesaj de spus. Eu nu am alta infrastructura de promovare la dispozitie decit spatiul virtual si media traditionala - iar a face un trailer dinamic cred ca e cel mai bun lucru de care ma pot folosi.

AI: Deci iti asumi si eventuale nemultumiri ale publicului care va veni, cum ca filmul nu e chiar atit de dinamic. Esti constient, presupun, ca vor fi oameni care „nu vor intra in filmul tau“.

MM: Absolut. Am pus pe pagina de event a proiectiei si un statement care e o trecere foarte buna de la trailer la ce inseamna filmul. Daca vrei sa vezi filmul, ai in primul rind trailer-ul despre care stii de la filmele de actiune facut la Hollywood ca cele mai bune secvente sint condensate in trailer si cred ca publicul e invatat deja cu asta, si in al doilea rind ai statement-ul care te pregateste pentru demersul mai serios care e filmul.

AI: Care e publicul caruia tu vrei sa-i arati acest documentar? Presupun ca in mare e un public urban. De ce crezi ca ar fi oamenii crescuti si care traiesc „la oras“ interesati de ce se intimpla la 16 km de Iasi? Crezi ca mai exista oameni care sa-ti impartaseasca curiozitatea despre satul romanesc pe care intr-un fel il „desacralizezi“ privindu-l altfel decit se face in mod normal?

MM: Eu cred ca exista un astfel de public. Am mai facut filme si clipuri care ironizeaza alte subiecte, care prezinta perspective diferite decit cea general acceptata, cu elemente comice care prind foarte bine. Publicul meu, oricare ar fi el, e acela care vrea sa vada o alta perspectiva asupra satului romanesc. Chiar si cei care au foarte bine definit in minte ca spatiul rural romanesc este spatiul sacru al poporului roman si ca de aici ni se trag toate elementele noastre bune, tot ce e pur romanesc, cred ca e necesar ca si ei sa vada acest film. Atit timp cit sint pregatiti, desigur, sa dialogheze cu moduri diferite de a privi acelasi obiect. Deci un public care e gata sa(-si) chestioneze adevarurile sacrosante si cred ca asta e clar inca din trailer, care automat atrage un anumit gen de public, cu toate ironiile si „desacralizarile“ de care zici. Pentru ca nu cred ca generatia mea mai suporta un discurs vetust si folclorizat cu ansambluri populare.