Dava noastra cea de toate zilele

Stiti de Trainspotting, desigur. De cartea sau de filmul ala ce nu mai incape de-atata heroina. La aproape 20 de ani dupa acest „cel mai...” titlu al lui Welsh, Davaistii nu face decat sa-i ia personajele si sa le dea rewind. Rent Boy, Sick Boy, Begbie, Spud – va amintiti, nu? – sunt surprinsi inainte ca primul ac sa se balaceasca in prima vena inevitabil buna, pe cand inca mai erau copilandri curiosi care se gandeau ca poate isi mai gasesc o scapare chiar si mediocra din mocirla care incepea sa devina lumea multora din Scotia. Ma urmariti? Suntem in anii `80, baietii au terminat scoala sau, in orice caz, deja nu mai au chef sa exagereze cu cartile, joburi (oricat de marunte) nu mai sunt pe nicaieri, chefurile sunt ale lor pana li se epuizeaza orice dorinta, plictiseala dintr-aceea care te convinge usor ca nimic nu e cu adevarat important – cu atat mai putin tu insuti.

„Io am acceptat demult ca universul iun loc imperfect, dur si complicat, asa ca nu judec niciodata pe nimeni, cel putin in public, si in general ma delectez cu ciudateniile si capriciile handicapatilor mintal. Imi fac viata mai interesanta”, zice Mark Renton. (p. 53)

Praful alb si-apoi cel cafeniu dau peste personajele noastre si-apoi cale libera spre tot meniul decadent si agitat, spre goana dupa inc-o doza, spre a deveni niste pacalici pe care nimic nu-i tine in lumea noastra, desi raman in continuare durerosi de vii prin simpla ultima nevoie a vietii lor, prin sensul drogului.

Imi place cum scrie Welsh, desi nu se da peste cap cu naratiunea. Sau poate tocmai de aceea. Nu-si interpreteaza personajele si rar le lasa chiar si pe ele sa o faca, ceea ce uneori ii poate face cartea sa para cam dintr-o bucata, infofolita in dialoguri cu mai multa sau mai putina noima, ca abunda, asadar, de materie bruta. O fi economisit el ceva timp daca ar fi recurs la mai multa povestire, dar probabil ca ar fi simtit ca si-ar fi protejat personajele, ca printr-o prezenta auctoriala mai clara le-ar fi dat o directie, ori el tocmai de acel Dumnezeu voia sa le lipseasca. Si-a lasat personajele, insa, din cand in cand sa se exprime in cate un monolog deloc exagerat, nu atat cat sa ne dea noua mai multe indicii, cand sa le ajute pe ele sa se lamureasca si sa aiba cate un puseu de sinceritate care altfel n-ar fi avut de cine sa fie receptat.

„Da in momentuasta ma simt bine, nu tresanjunghii pe nimeni, gen, Tommy are dreptate, Francoi dus cu pluta, da simt ca fac parte dintro echipa si am despre ce sa vorbesc, mi se mai intampla cate ceva. Penca asta ne tre tuturor: sa avem despre ce sa vorbim si sa ni se mai intample cate ceva”, spune Spud (p. 174)

Asa ca nu, nu mi-a trebuit altceva decat dialog peste dialog pentru a le simti debusolarea, pentru a le simti nebunia in singuratate si lipsa de comunicare profunda, la care spera fiecare pe ascuns. Doar dialogul putea sa diferentieze atat de bine fiecare personaj de turma lui fara sa traga concluzii si totusi sa le lase atat de distincte. Si da, Welsh chiar are tot flerul din lume pentru reconstrui fiecare voce in parte, intocmai ca intr-un documentar rece, dar plin de informatii.

Altfel, nu va mai povestesc despre tusa perfecta pe care o are insingurarea pe cat se poate de banala sau despre nevoia de a goni ca nebunul dupa un ideal confectionat, mic pentru a nu fi luat in ras, plapand pentru a avea macar cea mai mica sansa de a fi doborat, toate acestea ca teme cu bun-simt, calibrate scriiturii.

Personajele trecute prin procese de schimbare mai vizibile fac din Davaistii un roman mai (daca nu cumva prea) consistent si cu subiect mai larg decat Trainspotting, ce nu-l lasa pe Welsh nici sa oboseasca, nici sa se repete prea mult, ci doar sa sondeze cu si mai multa atentie in proviziile lui de realism social. Iar asta cu toate ca tipologiile sunt pastrate cu sfintenie, ceea ce nu se intampla doar aici, ci in tot scrisul lui, bine-cunoscuta lui obsesie pentru marginali avand mai intai de toate un pretext autobiografic.

Nu e Davaistii o lectura solicitanta, dar are firea ei specifica, desi nu tocmai neasteptata. Welsh stie cu cine are de-a face cand pune piciorul in pragul fictiunilor sale, nisandu-si tematica, dar oferind in cele din urma o experienta curata, neprelucrata, care mie una mi-a cazut bine.