De la paria la elita si inapoi la Trainspotting

“Dispretuiam lumea si pe mine pentru ca nu reuseam sa ma-mpac cu limitele mele si-ale vietii. Acceptarea limitelor parea sa constituie atunci sanatatea mentala sau comportamentul non-deviant”.  (p. 225)

Acesta e Mark Renton, explicandu-si prin anii `80 consumul de droguri aproape ideologic, ca fiind pentru cei destepti si care tin prea mult la ei insisi ca sa-si permita luxul autoindulgentei. Acest baiat si prietenii lui pur si simplu nu vor sa aleaga nimic din ce li se ofera, aceasta fiind ultima libertate care, in viziunea lor, mai sta in picioare. Si cu toate astea, Rents vrea sa se lase de lumea asta.

La vremea aia, tinerii scotieni isi cautau libertatea de a nu le pasa si de a simti placerea grozava a distrugerii perfect asumate a sinelui. O aroganta cu oarece sens, trebuie sa recunosc, atata doar ca e greu de crezut ca un Sick Boy, un Spud sau un Begbie reusea vreodata sa ajunga acest nivel de autoanaliza. Lor le statea capul doar la vena aia suficient de sanatoasa pentru a fi injectata, care trebuia intretinuta prin furtisaguri in familie au chiar jafuri in toata regula, apoi la batai care sa le dovedeasca personalitatea uluitoare, si, cand erau in stare, la sex. Vedeau si HIV-ul, vedeau si rasismul – vedeau, asadar, si putin in afara, dar era oricum mult prea departe de orizontul pe care erau dispusi sa il accepte.

“Cand esti pe hero, nu te intereseaza decat sa faci rost. Daca nu esti, te intereseaza multe alte chestii. Daca n-ai bani, nu poti nici sa te pisi. Daca ai bani, bei prea mult. Nu gasesti nici o gagica, nici gand d-un futai. Daca-ti faci gagica, prea mult deranj, nu poti sa respiri fara sa te futa la cap. Ori asa, ori o dai in bara si te simti vinovat s-asa.” (p. 162)

Ideea era sa scapi de bataile de cap inutile, iar asta pana la o supradoza, pana la SIDA sau pana la cancer. Sa scapi de viata inainte sa o plictisesti prea mult. Era o joaca plina de sfidare, de nesiguranta si frustrare, pe care Welsh, care a incercat drogurile din prostie si ignoranta – daca e sa-l credem – a descris-o credibil, fara emfaza, fara sa o pompeze inutil, cu cine stie ce sensuri. A pus la incercare rezistenta unei lumi obscure aduse in fata publicului si cam aici s-a incheiat miza cartii lui.

Generatia Trainspotting a fost, asadar, marea, dar si singura idee stralucita de roman a acestui Irvine Welsh, spun unii nu putin rautaciosi. Ce-a urmat a fost o rebransare la ideile deja servite cititorilor cel mult sub o alta forma, editorii cu care a lucrat facand concesii in numele popularitatii neasteptate a primului roman publicat de Welsh.

N-a fost o deviza moralista, nici una fantezist de cool. Prima se explica prin reactia detasata a scriitorului care spunea intr-un interviu acordat publicatiei The Guardian: “Evident ca vrei ca oamenii sa aiba grija de ei si sa fie in siguranta, dar in cele din urma, stii, tine de ei. Nu dau doi bani pe ce fac oamenii cand vine vorba de droguri.” Deci Trainspotting nu e educatie, in ciuda rezervelor optimiste din finalul cartii. A doua motivatie – cea cu miza nonconformismului de parada – e la fel de imprecisa ca cea anterioara, pentru simplul motiv ca Welsh a fost interesat mai degraba de stimularea sociala in sensul de prezentare a unui tip uman nu neaparat nou, dar care, in orice caz, nu si-a primit doza de atentie. Deci Welsh s-a prezentat pe sine, departe de gandul de a face drogurile moda de metrou. Altfel, i-ar fi placut heroina mai mult.

Oricum ar fi, insa, Trainspotting e un roman de treaba, cu punctul forte in dialog si in rotatia personajelor-narator. Dezgustator, desigur, pe alocuri – scena in care Renton isi cauta supozitoarele cu opiu intr-o toaleta inundata cere putina detasare -, amuzant si ingrozitor de trist, fara sa para un ghiveci literar, Trainspotting e o carte ce da tot ce poate pe marginea subiectului. Poate putin fragmentat in urma transformarii din volum de proza scurta in roman si de aceea usor confuz cand introduce personaje noi fara prea mult tam-tam, ceea ce filmul lui Danny Boyle nu face.

Era inevitabil sa ajung si aici. Cu mici exagerari suprarealiste ale punctelor-cheie din roman, ecranizarea din 1996 comprima povestea, dar o face intr-o maniera cinstita. Prin 2016 se anunta si un Trainspotting 2, care va porni de la Porno, romanul aceluiasi Irvine Welsh, de aceasta data, insa, fara a-i mai semana atat de mult, zice regizorul. Pana atunci, insa, multe de citit, multe de vazut.