- 3651
Marile bucurii si marile tristeti
A doua intilnire cu scriitura lui Augustin Cupsa a fost si mai placuta, semn ca ne imprietenim. De data aceasta, au fost darimate, inca de la prima nuvela, toate asteptarile pe care mi le facusem dupa lectura volumului Profesorul Bumb si macii suedezi, iar in locul lor Augustin Cupsa a adus ceva surprinzator de „pe gustul meu”. Marile bucurii si marile tristeti este un evident progres fata de volumul mentionat. Un evident progres pentru un cititor ca mine, care prefera cartile ce iti redau eul si demistifica realitatea in locul celor care iti desprind picioarele de pe arealul ei.
Prin acest volum, Augustin Cupsa se apropie mai mult de viata. De o viata de care multi se chinuie sa fuga. Una cit se poate de reala, cu bucurii si tristeti, mari deopotriva, despre care uneori povestim, alteori nu. Fie ca e vorba de Doina, vinzatoarea de bilete de autobuz, din „Toti avem nevoie de o imbratisare”, de Daria, postarita, din „Ce-o sa se intimple cind mor”, de Adrian, leul din cusca, din „De doua ori doua periute de dinti” ori de bibliotecarul din „O figura cam veche”, toti protagonistii acestui volum de nuvele sint persoane banale, normale, care isi poarta tacute amintirile de-a lungul veacurilor si care ajung, intr-un punct sau intr-altul, total neasteptat, sa se intilneasca cu ele, fara insa a cadea la pace cu demonii trecutului; demoni ce pot lua forma unui dosar la Securitate si a unui prieten turnator (in „Raceala”), a unei iubiri neconsumate ( „Pe repede inapoi, acasa”), a unei pasiuni extraconjugale si a sentimentului de vina ( „De doua ori doua periute de dinti”), etc. – intregul areal de situatii pe care le intilnim la tot pasul. Si, la fel ca-n viata, ele nu se rezolva niciodata. Ele exista si macina incet, incet pina ies la suprafata, intr-un moment al marilor bucurii si al marilor tristei, ca mai apoi sa reintre, la fel de tacut, pe furis, in monotonia zilnica. Simplu, scurt, fara explicatii.
Cei doi stau in aceleasi pozitii si vorbesc despre timp. De fapt, barbatul vorbeste. Ii expune fetei o teorie simpatica despre buclele temporale. Practic, orice moment din trecut exista inca acolo si poate fi retrait daca stii cum sa il accesezi. [...] Trebuie sa uiti tot ce s-a intimplat de la momentul pe care vrei sa-l retraiesti pina in prezent. Sa te stergi pe tine cu buretele, tot ce-a aparut dupa momentul ala incoace.
Asadar, putem vedea cele 11 nuvele care alcatuiesc volumul drept stergerile cu buretele ale protagonistilor; drept intilnirile lor cu amintirile. Toti sint prizonierii lor si ai regretelor, si prea putini reusesc sa se elibereze de sub ele. Citim 11 secvente din vietile unor oameni, 11 capturi din filme ce nu se opresc la punct, sfirsitul nuvelelor fiind cit se poate de departe de finaluri sonore, apocaliptice, puternice, rasturnatoare de situatii. Ca-n viata.
Totusi, am avut pe alocuri senzatia ca aceasta proza nu a cazut cu totul in realitate, intrucit unele dintre situatiile descrise nu prea se potrivesc cu lumea noastra. Putin probabil sa existe personaje ca Daria si batrina de vizavi de Silvia Cordea. Putin probabil ca ele sa interactioneze asa cum au facut-o in „Ce-o sa se intimple cind mor”. Desigur insa ca nu e un pacat capital, insa a mai risipit din impresia de realitate imediata, traita si „traibila” de noi.
De asemenea, am intilnit un altfel de Augustin Cupsa si la nivelul stilului, desi poate nu sint diferente majore. L-am simtit de data aceasta mai vizual, bucati din unele nuvele desfasurindu-mi-se inaintea ochilor. Le-am citit, dar le-am si vazut, gindind de fiecare data ca ar putea fi dezvoltate in scenarii de film minunate, iar fraze precum Ea a fost toata viata o persoana vesela, dar intr-o zi a fost lovita de o masina („Raceala”) m-au facut sa vad urmele unei ironii fine si inteligente, amintindu-mi chiar de Kurt Vonnegut.
Pe scurt, Augustin Cupsa este un scriitor tinar in care incep sa am incredere.
