articol
stats

Summer Well 2013 (partea I)

Imaginati-va ca trupa voastra preferata anunta un concert in Bucuresti. Perfect! Strangi bani, cumperi bilet, intrebi incolo si-incoace, care, cine mai vine cu tine. Toti is ocupati. Bun, mergi si singur, asta e. Te urci in tren. Dupa 7 ore ajungi acolo, te cazezi la cel mai ieftin hotel de langa Gara de Nord, vai steaua lui, dar te gandesti: lasa ca-i ascult live. Merita! 

Te duci in locul respectiv si afli ca preferatii tai nu mai canta pentru c-a plouat. De fapt, intreaga zi de festival a fost anulata. Clipul favorit, basistul, posterul concertului, biletul, 7 ore pe tren... totul ti se deruleaza intr-o secunda in fata ochilor. „A plouat si e pericol ca scena sa se prabuseasca...etc”. Ei, asa am patit eu anul trecut cu The Vaccines la Summer Well, festivalul ca o vacanta si subiectul articolului de fata.

Pentru Summer Well 2013, The Vaccines a aparut din nou pe afis. Am inghitit in sec. Iar? Pai daca ploua si anul asta? Am riscat totusi si am mers. V-am povestit amanuntele astea ca sa va imaginati cam cat de ridicata mi-era spranceana dreapta cand m-am dat jos din tren, dupa aceleasi 7 ore. Ce-o fi o fi! Si a fost.

Se anuntasera multe activitati in ambele zile de festival (10 si 11 august), asa ca am fost acolo inca de la 3 dupa-amiaza. Ne-au luat niste curse speciale (si special de aglomerate) ale RATB-ului, de langa Muzeul Taranului Roman. Dupa 30 de minute am ajuns la domeniul Stirbey, care este ireal de frumos daca te gandesti la locatiile standard de festivaluri. Veti intelege din fotografii la ce ma refer.

Inca de la intrare, oameni veseli, politeturi: „Bine ati venit! Distractie placuta!”. Oau, parca spranceana s-a mai domolit! Sa nu ne ambalam, insa. Incepem explorarea: jetoane, bere, un mic targ cu accesorii handmade, tricouri.

La pop-up cinema rula, in premiera pentru Romania, documentarul “David Bowie - 5 Years: The Making of an Icon” care pune sub lupa aura cameleonica si geniul unui artist care a inspirat (si nu se potoleste) cateva generatii. Un „aperitiv” adecvat pentru un festival indie. In sala alaturata, pasionatii de arta (si de publicitate) se puteau delecta cu o expozitie ce dezvaluia povestea catorva dintre lucrarile pictorului francez Henri Rousseau, care a servit ca muza pentru identitatea vizuala a festivalului (bravo!).

Prima zi a debutat cu Blood Red Shoes. Canta impreuna din 2005 iar experienta acumulata dupa cele 3 albume si prestatiile la cele mai mari festivaluri s-a vazut. La „It's getting boring by the sea” publicul dansa si aplauda de n-ai fi zis ca e 5 dupa-amiaza.

Pe Eugene McGuinness l-am pierdut pentru ca aveam de bifat pe lista de „lucruri de facut in viata asta” punctul „hot air baloon ride”. N-a fost tocmai o calatorie in balon, ci mai mult o urcare si-o coborare, dar pentru entuziastii cunoscatori a meritat. Si cine se mai poate lauda ca a stat intr-un balon in timp ce Eugene McGuinness canta „Sugarplum”, la 20 de metri departare?

Plini de remuscari, am revenit in fata scenei la timp pentru acordurile soul ale lui Michael Kiwanuka. Repertoriul sau, recunosc, imi era necunoscut pana pe 10 august (de atunci ascult doar Michael Kiwanuka, asa ca „multumesc Summer Well!”). Ascultatorii Radio Guerrilla ii stiu sigur macar un cantec („Home again”). Concertul a fost a fost locul 2 in preferintele mele din prima zi Summerwell. De ce? Imaginati-va ca Otis Redding, Randy Newman si Bill Withers si-au unit talentele, facilitand aparitia acestui Michael Kiwanuka. Muzica lui - un soul ca o masina a timpului muzicala. Decorporalizare sa fie, exact pe iarba din fata scenei!

Au urmat Glasvegas, si daca spui „Scottish indie rock band” ai zis totul. Se intunecase deja, iar „Geraldine”, „Youngblood” si „Daddy's Gone”, aducand intruziuni ale melancoliei unei crize de nervi, au facut ravagii vizuale si auditive in randul publicului. Concertul meu preferat din prima zi! Asteptarile mele erau deja catapultate (apropo, spranceana era de mult la locul ei), incat The XX mi s-au parut plasati nejustificat ca „marele nume” al primei seri.

In final, asadar, The XX. Isterie generala in fata scenei. Lasere. Pe scena? Scenarii: el vine spre ea, ea pleaca, priviri ratacite (indelung studiate in oglinda, dupa umila-mi parere). Muzica lor suna bine dar aveam impresia ca repetau la nesfarsit aceeasi melodie, si ca show-ul lor e in proportie de 60% despre lumini. „Modern Talking” reincarnati in era digitala. „N-oi fi in target” mi-am zis, si m-am retras inainte de finalul concertului, fredonand tot „My Name is Geraldine I'm your social worker!”-ul Glasvegas-ilor. Ei sunt fantastici pe felia lor, si multi spun ca live sunt mai buni decat s-ar astepta cineva dupa ce le asculta inregistrarile din studio. La „Crystalized” a fost nebunie, asa ca va propun sa vizionati aici un concert si, de ce nu, sa mergeti voi insiva sa-i vedeti si ascultati, iar apoi sa ne povestiti.

Resurse
Video: 

Michael Kiwanuka - Home Again (live)

Michael Kiwanuka - Home Again (live)

Blood Red Shoes - Cold (live)

Blood Red Shoes - Cold (live)

The XX - Crystalised (live)

The XX - Crystalised (live)

Glasvegas - Geraldine (live)

Glasvegas - Geraldine (live)

Eugene McGuinness - Sugarplum (live)

Eugene McGuinness - Sugarplum (live)
Articol scris de Ina Ciobanu | Dum, 08/09/2013 - 12:43
Iti place ce tocmai ai terminat de citit?
Aboneaza-te prin email sau RSS ca sa fii la curent cu noutatile de pe site.
Despre editor
imaginea utilizatorului ina