Romania galanta

Acum 22 de ani, imi aduc aminte asa de bine!, calatoream cu un tren de noapte, in care nu se putea dormi, mergand de la Iasi la Bucuresti ca sa vad pe viu un spectacol de teatru cum nu se mai vazuse niciodata in Romania: Trilogia Antica. [...] Iar acum, dupa atatia ani, ma simt la fel, facand drumul invers, de la Bucuresti la Iasi, insotit de CD-urile amintite mai devreme, ca sa vad din nou o creatie a lui Andrei Serban. Contextul e aproape ideal: Teatrul National din Iasi, acolo unde se canta si o parte din spectacolele Operei Nationale, abia a fost renovat, un bun prilej de a redescoperi splendoarea acestei cladiri, iar productia lui Serban a facut o impresie foarte buna la Paris cu ceva ani in urma, imaginile de pe DVD-ul de la Palais Garnier ma fac sa anticipez cu ochii mintii ce va urma peste numai cateva ore. [...]

Les Indes Galantes a fost compusa in 1735, iar in 1736, la o revizie, a fost adaugat ultimul act. Denumirea de opera-balet difera intrucatva de cea de opera asa cum o cunoastem noi astazi, actele, denumite intrari, aveau subiecte si personaje diferite, singurul lucru comun fiind mesajul, ideea. Intre intrari existau mai mereu momente de balet. Rameau a compus opera dupa ce a asistat la vizita unor amerindieni la curtea regelui Ludovic XV si a ales ca exprimare muzicala un drum strabatut deja cu aproape 40 de ani in urma de André Campra, cu opera-balet L’Europe Galante. Campra isi plasa actiunea celor 4 intrari, toate niste povesti de dragoste, in Franta, Spania, Italia si Turcia, aceleasi tari pe care le regasim in catalogul lui Leporello un secol mai tarziu, intr-o cu totul altfel de dragoste si intr-o cu totul altfel de muzica.

Rameau in schimb si-a ales ca destinatii libretist-muzicale Turcia, Persia, Peru si America de Nord. Cine a avut curiozitatea sa asculte Indiile galantea putut constata ca subiectul primei intrari, denumita Turcul generos, (care in aceasta seara a schimbat locul in program cu intrarea a doua, Incasii din Peru) nu este altceva decat povestea Rapirii din Serai a lui Mozart. Daca diferenta dintre durata unui act de opera-balet si cea a unui singspiel este de la 30 de minute la doua ore, in schimb intre muzica lui Rameau si cea a lui Mozart este mai mult de un secol de evolutie, este o era, este o lume. O lume pe care astazi o intelegem tot mai putin. Pentru ca a redescoperi muzica baroca a secolului XVIII din Franta este una, iar a te identifica emotional cu ea este cu totul altceva. Este imposibil. Ceea ce acum 300 de ani era o mare noutate astazi este doar o istorie pe care nu o intelegem. Fortand o comparatie, este ca si cum am privi la primele fotografii alb-negru reprezentand niste peisaje montane banale. Ceea ce acum 100 de ani era o mare noutate astazi ne provoaca cel mult un zambet ironic si usor nostalgic.

Ori tocmai aceasta este esenta productiei lui Andrei Serban. Cu un efort de imaginatie, am putea descrie ceea ce infiora de placere publicul contemporan lui Rameau: un decor minimal, dominat de o panza pictata plina de efecte trompe l’oeil, solisti si balerini imbracati in hainte grele si complicate, fandosind discret miscarile unor menuete. Doar un istoric ar mai putea vibra la o asemnea imagine. Publicul actual – in nici un caz. Alegoriile despre zeitele care revarsa indemnuri spre dragoste sau razboi, asa cum sunt personajele Prologului, poate ca infierbantau perucile pudrate ale aristocratiei franceze din epoca ilumismului, azi insa, perucile nu mai exista si pentru ca un meloman obisnuit sa suspine epuizat la capatul unei arii veriste trebuie mult mai mult decat o reconstituire a barocului. In cazul lui Andrei Serban, artificiul de succes este intruziunea. Corurile canta printre spectatori, eroii din opera coboara de pe scena pentru a urca in lojele teatrului, la balcon, pe culoare, astfel incat sa-i poti atinge, sa fii parte din spectacol alaturi de ei.

Dar mai mult si, poate, mai presus de toate aceste rezolvari regizorale, ceea ce transmite productia de la Paris, din 1999 (nu 2003, asa cum s-a scris gresit, in mod repetat, in sirul interminabil al avancronicilor din presa) este o subtila tandrete. Zambetul ironic este alaturat autenticitatii. Costumele de epoca danseaza balet modern pe muzica baroca. Iar muzica se releva deodata ca fiind una dansanta, asa cum observa chiar William Christie in documentarul care insoteste DVD-ul spectacolului de la Paris. Asa se pot explica toate momentele acestui fabulos spectacol. Prin tandrete si prin ironia intelegatoare. Dar trebuie vazut in primul rand, comentariul este insuficient. Trebuie vazut minaretul umblator, trebuie vazuta corabia din varful perucii, trebuie vazute caricaturile turcilor, valurile elicoidale ale furtunii (care m-au facut sa le compar cu panza lui Lepage de sambata trecuta, a Furtunii de la Met), minimalismul à la Peter Brook al betelor din Prolog si din ultima intrare, caricatura travestiului, comedia umana a baletului de la sfarsitul Prologului, sarafanul de fetita cuminte al lui Emilie, balerinul din ghiveciul de flori si adevaratul concert pop dat de Zima in ultima parte. Toate acestea trebuie vazute, lasandu-te sedus ca in copilarie de lista de atractii ale balciului care tocmai si-a intins tabara pe strada ta, ca sa poti intelege, ca sa te poti bucura, pana la urma, tot ca un copil.

Productia de la Iasi este reluarea in proportie de 90% a celei de la Palais Garnier, de acum 13 ani. Daca Intrarea florilor a fost prezentata doar ca fragmente, spre deosebire de Paris, iar prima si a doua intrare au fost inversate, in schimb, am avut surpriza sa constat ca a fost reluata coregrafia exceptionala semnata de Blanca Li in spectacolele din 1999/2003. Eram infrigurat de gandul ca ar fi putut fi schimbata la Iasi si am rasuflat usurat cand am realizat ca voi asista “pe viu” la aceleasi secvente de dans de la Paris. Ideea de a folosi elemente de balet modern intr-o opera baroca a functionat ca o minune in conceptul lui Andrei Serban. Intermezzo-urile dintre intrari au fost cele mai amuzante scene de dans pe care le-am vazut vreodata si m-am surprins in timp ce mergeam spre hotel cum imi venea sa dansez plesnind din degete exact ca marinarii care-i duc inapoi acasa pe Emilie si Valère… [...]

Important este ca niste romani melomani au vazut pe viu o productie de opera apreciata in Occident. Au vazut-o acasa la ei, la un pret infim. Apoi e o opera rara, inainte de a fi frumoasa. Din 1952 si pana in 2012 cred ca au existat vreo 4-5 productii ale Indiilor galante in toata lumea. Mai mult, e o clipa doar, cu care nu se stie daca ne vom mai reintalni vreodata. Toate acestea sunt argumente pentru un mare entuziasm, indiferent de ce tip. Sper ca ati fost la spectacol. Sunt convins ca, indiferent cate defecte ar fi avut, n-o sa-l uitati, niciodata.

Aceasta este feeria copilareasca a lui Andrei Serban. Aceasta este galanteria Romaniei dupa 20 de ani: revenirea lui cu (abia) a doua productie de opera la noi. Ce mult imi doresc ca Romania sa ramana la fel de galanta in continuare…

Update: ma simt dator sa completez si cu cateva observatii despre cum s-a cantat in seara in care am asistat la aceasta reprezentatie. Desigur, toata lumea a reusit foarte, foarte bine in ceea ce si-a propus.

In primul rand, am remarcat prestatia Orchestrei Operei Nationale Iasi conduse de Gabriel Bebeselea. Sigur, nu avea cum sa sune la fel de crispy precum o veritabila orchestra baroca, precum Les Arts Florissants sau Orkest van de Achttiende Eeuw (pe romaneste - Orchestra din sec XVIII), sunetul a fost mai “moale”, specific unei falange clasice, dar oglindind de minune spiritul operei lui Rameau, ba mai mult, corectitudinea a fost inaripata de un veritabil entuziasm general pe care si publicul l-a impartasit. Mi-a mai placut Cristina Grigoras in rolul zeitei Hebe, o voce delicata dar placuta si care s-a descurcat foarte bine in registrul acut al rolului. Apoi, clar Rodica Vica, foarte sigura pe ea si pe buna dreptate si Lacramioara-Maria Hrubaru-Roata – o Zima irezistibila, cu o coregrafie impecabila alaturata unei interpretari fara nici o slabiciune. Acelasi entuziasm contaminant l-au impartasit si Jean-Kristof Bouton si Daniel Mateianu, ambii parand (mai ales primul) foarte in elementul lor. Repet insa, minusuri n-am vazut, poate si din cauza ca muzica poate nu punea dificultati extreme solistilor.

In somma, spectacolul de la Iasi nu a fost mai prejos de cel original de la Paris, care a beneficiat de-a lungul timpului de voci foarte consacrate (Danielle de Nisse, Patricia Petitbon, Natalie Dessay) sau de un dirijor expert in (dar si limitat la) muzica baroca.

*Guest writer pentru acest articol este Alexandru Patrascu, inginer. Articolul a aparut prima data pe blogul sau, intitulat despre opera.