articol
stats

Consonanta si versatilitate camerala: Ad Libitum si Nova Musica Viva

Inundati de zarva specifica Halloween-ului, multi dintre noi cauta o oaza de liniste, si, de ce sa nu recunoastem, ca preludiu, postludiu sau chiar ca substitut la machiajele stridente si dovlecii mai mult sau mai putini simbolici care ne inconjoara, un spectacol de muzica clasica poate fi intotdeauna o optiune binevenita, cu atat mai mult cu cat, in aceasta saptamana (29 octombrie- 4 noiembrie), la Filarmonica de Stat “Moldova” se desfasoara un inedit festival al muzicii romanesti.

Pentru oaspetii frecventi ai filarmonicii iesene, cvartetul Ad Libitum probabil nu are nevoie de multe prezentari. Cu toate acestea, voi reaminti ca cei patru muzicieni care constituie actualmente cvartetul (Alexandru Tomescu-vioara I, inlocuitorul regretatului Adrian Berescu, Serban Mereuta–vioara II, Bogdan Bisoc-viola si Filip Papa-violoncel) sunt  posesorii unor premii prestigioase in Europa, din care amintim Marele Premiu, Premiul Presei si Premiul mecenatului muzical de la Concursul din Evian (Franta) si Premiul Max Reger (Germania), au la activ numeroase prestatii pe importante scene europene, o serie de albume lansate, incununand prin toate acestea aproape un sfert de veac de cariera, pe care il vor sarbatori in 2013.

In cadrul festivalului de muzica romaneasca ce se desfasoara in aceasta saptamana la Iasi, cei patru intepreti au deschis concertul de marti, 30 octombrie 2012, prezentand ireprosabil publicului Cvartetul nr 2, al Consonantelor, semnat de Pascal Bentoiu, care reuneste intr-un stil predominant neoclasic, insa plin de infuzii moderniste si aluzii livresti, diverse simetrii caleidoscopice structurate de-a lungul a patru miscari intr-o dubla narativa (romantic–serena si ludic–aventuroasa), pentru a permite o mai buna emfaza expresiva a nuantelor prin juxtapunere sau alternare functionala.

In prima parte, Adagio, melos-ul post-romantic al viorii prime, cu un arcus manuit de nimeni altul decat celebrul Alexandru Tomescu, a fost sustinut de armonii rafinate si pe alocuri tensionate, pentru a contura, spre final, o poezie a evanescentei, vecina in fragilitate cu cea intalnita in unele din cvartetele polonezului Henryk Gorecki.

A doua miscare, Giusto, a mizat pe aceleasi interferente, garnisite de pizzicato-uri jucause, staccato-uri si modulari cromatice excelent alchimizate de sinergia celor patru muzicieni, reconfirmand profesionalismul si experienta acestora. Fuziunile intre explozivul contrapunctic al unor teme si consistenta minimalista a pasajelor diatonice au generat o forta emotionala deloc afectata de economia mijloacelor de orchestrare.

Partea a treia, Larghetto, a debutat in game minore, evaporate elegant in reveriile melodice ale violei, gardata mereu de fermitatea de reminiscenta oarecum bartokiana (cu referire in special  la Cvartetul nr. 5) a viorilor si violoncelului, ce au conturat arhitecturi sonore de o reala frumusete.

In ultima parte, un soi de efect in oglinda al celei dintai, s-a reluat prin arpegii si progresii ritmico-armonice sustinute de efecte de tipul battuto (in special pe violoncelul lui Filip Papa) un dinamism congruent al fortei expresive interne, de continut, intrepatrunsa cu cea exterioara, a gestualitatii.

Dupa o scurta pauza in care ecourile consonantelor lui Pascal Bentoiu s-au diluat in impresiile publicului pe holuri, in scena si-au facut aparitia muzicienii ansamblului cameral Nova Musica Viva, pentru a intepreta doua lucrari apartinand compozitorului, dirijorului si profesorului Sabin Pautza, care dupa trei decenii de naturalizare in SUA, a revenit in Iasi, fiind de altfel prezent si la acest spectacol.

Prima din ele, Jocuri IX- Ecou, a surprins prin efervescenta poliritmica a la Stravinski , striata de solo-uri scurte de fagot si clarinet, cu interventii de xilofon si celesta, emotionante in special in secventele cinematice, degajand o atmosfera felliniana parca desprinsa din melancolia melodiilor lui Nino Rota. Astfel, balansand undeva intre un lirism cinematic si exuberanta modernista, dialogul tematic a mentinut un interes viu, antrenand in “ecou”, dupa cum Sabin Pautza si-a propus inca din sugestiile titlului, atmosfera compozitiei.

In prima parte a Divertismentul nr 2, Ragtime, am identificat aceeasi tendinta de melanj al poliritmiilor de sorginte stravinskiana cu aventura jazzistica consacrata de George Gershwin, reverberand insa in creatia lui Pautza mai degraba ca halou subtil si nu neaparat ca maniera concreta de aplicare in tesatura orchestrala, in care s-au remarcat solo-urile de fagot (Ioan Gusa si Adrian Moisuc) si punctarile de percutie (Cristina Popescu). Celelate parti (Bossa-Nova, Charleston, Tango) au conservat stilul tipic al afilierii evidentiate deja in titluri, intr-un sens mai traditional, uneori mai de efect, mai ales in cazul tango-ului, unde fervoarea cadentelor a fost ingenios transpusa pe timbralitatea de fanfara, alteori mai putin.

Totul a culminat cu ultima parte a Divertismentului, Fiesta, o celebrare dionisiaca  pornind cu un crescendo de tobe, urmat de o expunere a suflatorilor a unor teme cu parfum mediteranean, un soi de concluzie la aventura stilistica multimeridionala a serii, reluand rezumativ  tehnicile si paletele orchestrale ale miscarilor precedente.

Un spectacol divers si exotic care demonstreaza inca o data ca muzica inseamna dezlimitare, versatilitate si, nu in ultimul rand, dupa cum maestrul Pautza a formulat in titlul uneia din lucrarile prezentate, divertisment.

Articol scris de George D. Stanciulescu | Joi, 01/11/2012 - 10:18
Iti place ce tocmai ai terminat de citit?
Aboneaza-te prin email sau RSS ca sa fii la curent cu noutatile de pe site.
Despre editor
imaginea utilizatorului george.s