Arms and Sleepers, povestea electro continua

Hai s-o lamurim: anul 2011 si Baia Turceasca au creat un precedent. Stiti concertul ala care a venit peste noi cu muzica lui ce a ars stralucitor de tot, nu? Da, il stiti, pentru ca am auzit ca multi dintre voi  au venit vineri seara la Casa Pogor cu gandul de a „repeta” acea stare de Arms and Sleepers si chiar nu i-as putea invinui. Dar a fost altceva: ei, americanii, au fost doar el, Mirza Ramic, noi am fost mai comozi, spatiul a fost si el un mini-personaj, si totusi muzica a fost cel putin la fel de buna.

Iesenii de la Fine, It`s Pink au venit la intalnire pe la 9 si jumatate. E prima data cand am pus de-un sincron cu ei fara ca amicul Youtube sa ma stinghereasca si i-am gasit copii frumosi, care – m-am convins – stiu sa-si amplifice pornirile deja atat de curate si diferite de ce-am mai pescuit prin Romania. Adica au sunat mai „larg(i)” decat inregistrati, mai prinsi de lumea aia a lor roz si albastra si verde, au fost atenti la treaba lor pe scena, fara sa incerce sa ne stapaneasca pe noi, publicul, pentru ca si-au dat seama ca acesta era rolul capului de afis. Si mi-a placut, asadar, sa-i vad simpli si prietenosi exact cat trebuie. Nota mare.

Arms and Sleepers. N-a durat mai mult de cateva minute sa fim si noi mai electro si mai ambientali. Imi place ca Mirza nu e deloc obosit de muzica lui, ca o gusta odata cu noi, deschizandu-ne si noua mai tare pofta. A cam parut sa fie la Iasi de dragul unei seri pe care a vrut sa o impartim in felii egale, de parca ar fi fost un prieten pe care l-am rugat sa puna niste muzica si nimic mai mult. Adica – dupa cum a si zis-o – se simte bine cu noi (mai bine chiar si decat la Electric Castle, hihi!).

Va spuneam ceva mai sus cat de bine s-a descurcat parcul Casei Pogor in acea seara. A venit cu stropi rari de tot de ploaie si niste frunzulite sau alte nimicuri ce pluteau atat de frumos in reflectoare, cu multi copaci inalti care nu stateau locului si multa iarba pe care sa te poti ghemui de frig. A fost natural, iar muzica Arms and Sleepers a iesit cu totul din casti, din casa, a venit cu noi, a fost soundtrack-ul unor momente traite, a fost odata cu noi. Deci n-a fost singura, cu nevoia de a se da in spectacol exagerat de mult. Si-apoi, de aceea oamenii au putut fie sa danseze, fie sa fumeze, fie sa stea de vorba sau sa se gandeasca la ale lor, fara sa ramana cineva cu senzatia am avut public neatent. Si, da, mi-a lipsit vocea lui Max Lewis, dar iata de ce m-am gandit ca ar fi bine s-o iau ca pe o forma de subtilitate de data asta: eram noi cu Mirza si compensam.

Si nu va mai povestesc ce piese au fost. Va zic doar ca au fost atat „piesele Baii Turcesti”, cat si bucati de nou. Vizuale modeste de data aceasta, abia ajungeam cu ochii pe ele, dar un zambet asezat cu gust pe fetele mai tuturor oamenilor pe care i-am vazut acolo, adica acea complicitate despre care tocmai v-am povestit. S-a auzit totul bine, deloc prea tare, deloc prea incet, iar pe Mirza nu l-am lasat sa plece acasa fara sa-i cerem sa pluseze putin peste plan. Oi fi eu rasuflata spunand asta, dar parca am mai crescut si parca suntem mai convinsi ca muzica e multa viata. Si ca ne ajunge.

PS1: Si e grozav ca pe Mirza sigur nu l-a deranjat ca nu e foarte clar daca ati avut bilete si voi, cei care ati stat dupa gardul Casei Pogor, pe bordura aia destul de ofertanta si ea. Stiti voi de ce zic asta.

PS2: Merci si abia asteptam sa ne vedem din nou!