Weekend genial cu Lars von Trier

Cu Lars von Trier am facut cunostinta odata ce am invatat despre curentul Dogme 95. Atunci am auzit pentru prima data de acest domn care isi propunea sa faca filme naturale, fara efecte si accente moderne, bazate doar pe interpretare si sentiment. Si a fost de ajuns sa ma indragostesc de el si de multele ciudatenii pe care le-a scos din adancul fruntii.

Iar printre preferatele mele se numara un film pe care imi place sa il numesc filmul-scena, pentru ca se desfasoara intr-un decor exceptional: Manderlay. Pe o mare podea neagra sunt trasate cu creta limitele unor locuinte si a oamenilor care traiesc intr-un loc guvernat de sclavie. Printre ei ajunge Grace, o femeie dornica de schimbare, cu un nume predestinat, care va suferi cumplit de pe urma visului ei de a elibera suflete si de a defini democratia. Cu un amar sambure politic, acest film este imbracat intr-o pielita subtire si fina, care acopera un strat dulce si zemos, care ne va pacali de multe ori, ca orice fruct cules de Lars von Trier si oferit noua, privitorilor.

Gustul puternic otravitor se extinde in mai toate peliculele sale, fiind o amprenta usor de recunoscut printre cinefili. Pasionat de dualitatea fiintelor si de slabiciunile lor, regizorul danez gandeste un alt joc, ceva mai comestibil si mult condimentat cu umor deviant: The Boss of it All. O comedie amară, care ascunde in spatele unor actori geniali si a unor replici savuroase o fobie crunta. Personajul principal, un manager de companie de IT pretinde ca exista un alt sef, cu un rang mai inalt, pentru a se scuti de judecatile angajatilor. Astfel, toate deciziile dure si neplacute sunt atribuite patronului-fantoma, in timp ce el si le asuma doar pe cele care ii aduc popularitate. In momentul in care se decide sa vanda afacerea, se vede fortat sa angajeze un actor care incepe sa isi ia rolul in serios si sa iasa din cadranul replicilor sale. Intre teama de adevar si teama de ura celorlalti incepe sa se dea o lupta crancena, care devine incet, incet un tablou al ridicolului, crand situatii tragi-comice, conturate cu finete si infipte intr-un substrat de o profunda tristete.

Aceelasi joc de planuri il vom regasi si in ultimul sau joc: Melancholia. Mult mai cunoscut decat primele doua, acest film este o poveste apocaliptica, care imbina placerea lui Lars pentru etalarea mortii si pentru denigrarea speciei umane. Justine, interpretata minunat de celebra Kirsten Dunst este trasa de regizor intr-o gaura neagra a Universului. La nunta ei, frumoasa mireasa observa pe cer o stea ciudat de luminoasa, care pare ca se mareste si ca se apropie de Pamant. Aceasta amenintare minuscula devine treptat o spaima cuvarsitoare, care o transforma intr-o persoana psihotica si o stranguleaza cu o forta nevazuta. De un vizual exceptional, care imbina elemente SF cu drama si erotism, Melancholia poate fi numita o capodopera a geniului neinteles.

Pentru ca, pe scurt spus, la doar trei cuvinte se reduce intreaga activitate a cineastului: un geniu aproape neinteles. Provocarea noastra este de a descoperi, in toate aceste elemente urate si intunecate, frumusetea ideii pure, pentru ca ea exista ascunsa bine de tot, asteptand, la panda, sa fie descoperita.