Melancholia

Desi nu e deloc ceea ce s-ar putea numi un film la care sa te „simti bine”, la final lasa o certa satisfactie estetica. Cliseele panicii totale care cuprinde omenirea in filmele care trateaza subiectul distrugerii lumii sunt cvasi-absente aici. In schimb, emotiile sunt redate in cadre care prezinta expresii umane, dand nastere unei idei insidoase care ramane agatata pana la final: sfarsitul lumii ar putea fi unul frumos.

La fel ca in Antichrist, filmul este impartit in acte (doar doua de data asta) si precedat de un prolog in slow motion avand ca fundal preludiul wagnerian din Tristan und Isolde, repetat obsesiv pe parcurs pana isi pierde din efectul initial. Din cer cad, pe rand, pasari, o mireasa (Kirsten Dunst) apare din padure, o mama fuge cu un copil in brate de-a lungul unui teren de golf, iar o planeta mare (Melancholia) se izbeste de una mai mica (Pamant), distrugand-o.

Dupa acest preview incepe primul act, intitulat Justine - dupa numele miresei prezentata in limuzina, alaturi de viitorul sot (Alexander Skarsgard, cunoscut din “True Blood”). Limuzina se blocheaza pe drumul ingust, iar manevrele inainte-inapoi ale soferului o fac sa rada: Justine pare mai bucuroasa cand da inapoi. Urmau sa se casatoreasca la resedinta domeniului lui John (Kiefer Sutherland), potentul sot al surorii ei, Claire (Charlotte Gainsbourg, actrita principala din Antichrist), dar sunt in intarziere, iar invitatii devin iritati din cauza asteptarii. Actiunea pare ca treneaza: tatal miresei (John Hurt) e baut si absent, mama ei (Charlotte Rampling) – divortata – blesteama de fata cu invitatii institutia casatoriei, in timp ce seful firmei de publicitate la care lucreaza (Stellan Skarsgard) pune un subaltern (Brady Corbet) sa o persuadeze pentru a obtine un slogan de campanie.

Domeniul grandios (secventele sunt filmate in Suedia) cu iarba tunsa ingrijit e marginit de apa, are grajduri si teren de golf. Se vorbeste engleza iar moneda pare a fi dolarul, plasand povestea intr-un loc nedefinit dintr-o America pe care von Trier n-a vizitat-o niciodata, dar pe care a ales-o ca decor pentru majoritatea filmelor sale recente. Opulenta speficica noilor imbogatiti coexista (in tinute, mobilier sau masini) cu o eleganta de sorginte nobila.

In cartea sa, “Doliu si melancolie” (1917), Freud spune ca „Doliul este de regula reactia la pierderea unei persoane iubite, sau la pierderea unui idei abstracte care a luat locul cuiva, cum ar fi tara, libertatea, idealul cuiva, etc.” Doliul e un raspuns constient la ceva, in timp ce melancolia e deseori inconstienta, rezultand dintr-o pierdere care nu poate fi perceputa fizic, precum dragostea. „In cazul doliului, lumea a ramas saraca si goala; in cel al melancoliei chiar ego-ul e cel parasit [...] stoparea interesului pentru lumea exterioara, pierderea capacitatii de a iubi, inhibarea totala a activitatii si coborarea stimei de sine pana la un nivel in care traduce prin auto-reprosuri si culmineaza cu o amagitoare expectanta a unei pedepse”.

Un critic comenta ca anticiparea unei pedepse este unul dintre motivele pentru care lumea se uita la filmele lui von Trier: suferinta – predominanta e cea a femeilor, fara a fi exclusiva – e atat subiectul, cat si metoda sa preferata. Din acest punct de vedere, Kirsten Dunst a scapat usor aici (actritele principale din productiile lui par ca si cum ar fi torturate). Ea apare insa goala, in toata splendoarea unei nopti in care pare ca absoarbe toata lumina, radiind, printre secventele „tari” numarandu-se o scena de sex pe terenul de golf sau biciuirea unui cal.

A doua parte, Claire, e o anticipare dramatica a sfarsitului in care John cauta explicatii stiintifice cu telescopul insistand ca Melancholia va ocoli Pamantul. Claire devine din ce in ce mai agitata, iar Justine pare ca incepe sa faca schimb de locuri cu sora sa: cea instabila devine senina, in timp ce „echilibrata” pare coplesita de durere.  Astfel, fatalismul lui Justine se dovedeste a fi un raspuns mai elegant in fata perspectivei catastrofale decat agitatia ce se apropie de paroxism a lui Claire.

Melancholia contine niste cadre hiperrealiste (cinematografia apartine lui Manuel Alberto Claro): imaginile par desprinse din revistele glossy de moda, iar efectele speciale din final pot rivaliza cu cele din productiile hollywood-iene. Tot la nivel de imagine se remarca folosirea „Ofeliei” a lui John Everett Millais atat ca sursa de inspiratie pentru cadrul cu Dunst intinsa pe apa, cat si in albumele de arta pe care le rearanjeaza in biblioteca, alaturi de „The Land of Cockaigne” a lui Pieter Breugel, utilizata in scena cautarii sloganului pentru campania publicitara.

Planeta „Melancholia” este metafora filmului pentru o stare emotionala care poate sta ascunsa azi de zile si aparea apoi, imensa si de netagaduit, cu o capacitate de a distruge totul. Kirsten Dunst joaca admirabil angoasa acuta si senzatia paralizanta de gol sufletesc a melancoliei, pana acolo incat simtim ca potentialul distructiv al planetei Melancholia este o metafora a propriei sale depresii. Unul dintre cele mai puternice chinuri ale depresiei severe este cat de disproportionata si consumatoare pe interior este resimtita propria tristete. Intr-un moment de sumbra limpiditate, Justine declama ca lumea isi merita cruda soarta. Meritul filmului este ca face dificila contestarea concluziei: insasi existenta Melancholiei confirma viziunea ei asupra universului.