- 5565
Undeva aiurea sau la Palilula
Am avut o mare retinere in a scrie ceva, orice, despre filmul lui Purcarete. Desi anuntasem in avancronica ca avem de-a face cu o super-productie (cu ghilimelele de rigoare) romaneasca, lasasem loc si pentru un eventual esec, asemanator celui lui Malaele – personaj de asemenea venit din teatru.
Si iata ca n-am gresit in a avea retineri. Pentru ca filmul lui Malaele e totusi un film. Undeva la Palilula e si el un produs artistic de aceeasi factura, dar cu carente dezamagitoare in planul naratiunii. Adica, e sub Nunta muta, per total. Desi de la Puiu citire, durata unui film nu e motiv de dezavuare pentru spectator, aici putem folosi acest criteriu. 140 de minute nu e anormal, insa a taragana o povestire si a te repeta de dragul nu-stiu-carui motiv e o problema chiar si in cazul unui scurtmetraj.
Desigur, efectele speciale, premisa crearii unui univers aparte sint salutare, dar sint doar niste tropi ce au de-a face cu planul secund al unei productii cinematografice. Din pacate sint singurele aspecte pozitive din Undeva la Palilula. Lucian Maier, intr-o cronica publicata pe liternet.ro considera ca umorul palilulian e un soi de Vacanta Mare si as completa eu, gagurile din film nu ca sint rasuflate, dar nici macar n-au haz. Maier continua si observa ca din cauza imitarii realitatii (asa cum reiese ea din cancanuri si alte tarabe) - in locul problematizarii ei - pelicula devine plictisitoare. Desigur, in momentul vizionarii exista sentimentul de loc comun, rasuflare, lipsa unui ceva ce sa capteze atentia.
Sebastian Ceolca e si mai dur si afirma ca ceea ce avem in fata e „non-cinema”: „amalgam de simboluri, mituri, muzica, bancuri, zgomot si ideologii comuniste”. Ma raliez si acestei critici, pentru ca excesul de simboluri si semnificatii ermetice imi repugna in orice situatie, dar aici pare teatral, un trop specific mai degraba acestei arte. Giurgiu, producatorul filmului, spunea intr-un interviu de prin 2009 ca Purcarete face un film baroc. De acord, m-am gindit de multe ori in timpul vizionarii la Jodorowski (si mai putin la Tarkovski ori Fellini pe care-l invoca Maier), dar marea problema aici, repet, e scenariul.
Mihnea Columbeanu, pe cinemagia.ro se opreste asupra acestui aspect si a instantelor narative: „deliberat caricaturale, personajele din Palilula raman subtiri, lipsite de identitati palpabile, actul de creatie restrangandu-se doar la exercitii de virtuozitate in sine”. Pentru lungimea filmului, o astfel de sentinta e dureroasa, iar pentru un regizor, fie el si de teatru, cu o experienta profesionala vasta este de neinteles. Si continua acelasi cronicar: „ceea ce demarase ca o posibila poveste se pierde curand in zona evanescenta a simplei succesiuni de tablouri si incidente delirant-grotesti - deliberat concepute ca atare si excelent realizate, dar care in lipsa unui continut dramatic si ideatic solid nu mai fac decat sa reverbereze in gol”. Intru totul de acord.
Iata, asadar, ca anul 2012 desi se anunta si chiar e bogat in filme romanesti, nu e o bucurie dusa pina la capat. Pina in acest moment, s-au lansat 6 productii dintre care una singura e valabila – Toata lumea din familia noastra. Celelalte 5 sint nu medii, ci slabe; atit de slabe incit nici nu merita amintite ori numite. Dar sa nu disperam: urmeaza Dupa dealuri al lui Mungiu, Visul lui Adalbert de Gabriel Achim (care se va lansa in cinemauri pe 4 mai), Domestic de Adrian Sitaru si Lupu de Bogdan Mustata. Sint pariurile mele pe 2012 pe care va invit sa le urmariti.
