Mungiu despre Dupa dealuri

AltIasi: Desi ati ales o poveste foarte controversata, abordarea dvs este surprinzatoare: nu puneti etichete si e politically correct. Ce ati vrut sa demonstrati prin aceasta atitudine?

Cristian Mungiu: Surprinzatoare pentru cine? Surprinzatoare e in functie de ce fel de asteptari ai. Nu e surprinzatoare. De asta am ezitat asa mult inainte sa fac povestea asta, pentru ca ea fusese macelarita complet de presa - presa tabloida, tocmai pentru o abordare in care oamenii pusesera etichete inainte ca macar sa aiba curiozitatea sa afle ce s-a-ntimplat. La asta au servit in principal cartile, la faptul ca cineva a facut o cercetare si a incercat macar sa afle ce s-a-ntimplat. Mai departe, in etica si estetica mea profesionala din momentul de fata, a judeca personajele, a avea un punct de vedere al meu inclus in film – sint valori care nu se potrivesc deloc. Nu asa lucrez. Nu ma intereseaza sa includ parerea mea si ce am eu de zis nici in replicile personajelor, nici ca titlu de director de film. De ce? Pentru ca pina la urma cred ca publicul e atit de inteligent pe cit il consideri tu de inteligent. Eu il consider destul de inteligent si cred ca poate sa judece cu mintea lui. Prin urmare, ce cred eu despre cinematograf este ca trebuie sa cercetez ceva din jurul meu, trebuie sa aduc o poveste in fata spectatorului in care sa vada cum s-a-ntimplat, dar sa nu-i spun ce cred eu despre chestia asta, sa-l las pe el sa hotarasca sau nu.

AI: Ce le raspundeti preotilor care au considerat (si probabil o vor mai face) filmul dumneavoastra drept o rusine?

CM: In primul rind, nu vorbim despre preoti. Vorbim despre un om, saracul, care a zis si el ceva cind i-a pus cineva microfonu-n gura dupa prima proiectie. Eu cred ca daca primea intrebarea aia dupa ce se mai lasa sa mai lucreze filmul citeva ore, probabil ca ar fi avut alta reactie. Altfel, nu pot sa le zic decit un singur lucru: ii indemn sa vada filmul. Respect orice parere, inclusiv cele transante si suparate de la oameni care au vazut filmul. Singurul lucru care ma deranjeaza sint acei oameni care stiu bine ce e cu filmul asta fara sa fi mers sa-l vada. Altfel, cred ca filmul da o ocazie foarte buna Bisericii sa aiba un punct de vedere pe care poate sa-l aleaga: fie dogmatic, fie echilibrat si intelept, fie sa intre intr-o discutie, pina la urma despre niste valori importante. In clipa de fata, decizia unei astfel de reactie este la ei. Eu nu puteam sa fac nimic mai mult decit a fi atit de echilibrat pe cit am fost in acest film.

AI: Sinteti pregatit de polemici?

CM: O sa vad daca vor porni polemici. Daca da, sint pregatit pentru orice fel de discutie, atita vreme cit e o discutie despre valori si se poarta cu argumente. Daca vorbim de umplerea Internetului cu postari, atunci nu. Genul acesta de lupta nu ma intereseaza. Dar altfel, da – sint pregatit. E important ca cinematograful sa poata avea puterea de a declansa discutii despre chestiuni sociale importante. Nu ma iluzionez ca vom modifica societatea romaneasca si nici macar perceptia asupra importantei religiei in societatea romaneasca, cu un film, dar imi doresc ca macar sa purtam niste discutii. Filmul in sine nu are capacitatea de a purta discutii de acest gen – el zice o poveste. Dar ne da noua ocazia sa vorbim despre asta. Sper sa nu avem de-a face cu indiferenta din punct de vedere al Bisericii, din punctul de vedere al valorilor pe care filmul le pune in discutie, ci sa putem dialoga.

AI: Majoritatea spectatorilor vor intra la film cu prejudecati destul de bine conturate despre cazul Tanacu. Cum reuseste filmul dvs sa lucreze cu aceste preconceptii?

CM: Se spune ca cel mai bun spectator e cel care vine sa vada filmul fara sa aiba nicio idee despre el; dar nu poti sa modifici lucrul asta. Diferenta de perceptie dintre aici (Romania) si Franta sau Belgia, diferenta cea mai mare e asta: aici fiecare vine cu propria lui poveste asa cum a asimilat-o din presa. Eu mai mult decit sa incerc sa modific complet punctul de vedere, decit sa-ncerc sa fictionalizez – pentru ca daca te uiti la filmul asta si la ce s-a-ntimplat, nu e vorba nici de-aceleasi personaje, nici de-aceleasi motivatii, nici nu se inteleg aceleasi lucruri precum in intimplarea reala. Mai mult de-atita n-am ce sa fac. Mi-e foarte greu sa combat ideea ca e un film despre exorcism... Tot ce pot sa fac e sa vorbesc foarte mult despre filmul asta; de asta sint acum aici, de asta am vorbit in ultimele doua luni cit am putut – ca sa combat ideea ca e un film despre o fata posedata. Din punctul meu de vedere, nu e despre asa ceva. Am facut eforturi foarte mari in film ca personajul Alina sa poata fi, la sfirsit, interpretat in functie de pozitia pe care te asezi pe scaun, drept cineva fie doar gelos, fie nonconformist – in ultima instanta, fie bolnav, fie coleric , fie tulburat sau... asa cum iti vine sa-l iei.

AI: Care au fost reactiile spectatorilor din afara Romaniei?

CM: O parte din intrebari se refera la poveste. Depinde. De pilda in Belgia, in Olanda, in anumite locuri din Statele Unite, oamenii te-ntreaba daca asa ceva s-a-ntimplat: cind? Acum? Azi? In ultimii 5-10-15 ani? De cind e povestea asta? La fel decorul, care e destul de realist pentru noi, li se pare de la 1700; genul de viata pe care o duc oamenii astia li se pare foarte arhaic. Majoritatea intrebarilor insa depasesc acest stadiu destul de anecdotic si ajung la esenta filmului. Acele intrebari imi semnalizeaza mie o perceptie in profunzime care e foarte corecta; o perceptie in profunzime asupra a ceea ce am vrut sa facem, asupra religiei, asupra acestei indiferente despre care vorbesc in film si asupra intelegerii felului in care cinematograful poate sa puna toate lucrurile astea-n pagina; asupra faptului ca orice film nu e doar povestea pe care o spune ci si un statement despre cinema pe care il faci tu ca autor in momentul respectiv. Si de multe ori chestia asta conteaza foarte mult pentru cei care au pur si simplu interes si obicei sa urmareasca autori de cinema doar pentru placerea de a vedea o perspectiva asupra lumii pe care o creeaza.

AI: Sint unii care spun ca e ok ca Romania sa se promoveze prin filme cu subiecte precum cel din 4,3,2 – care pe unii ii consola pentru ca era despre ceva din trecut -, dar acum – asa cum spunea si Andrei Serban -, ar trebui sa ne asumam ca asa ceva s-a-ntimplat in anul 2005...

CM: Trebuie sa facem o precizare, pentru ca traim intr-o confuzie: noi nu ne promovam Romania cu subiectele filmelor. In afara, in comunitati de oameni foarte nostalgici, care au plecat din Romania acum foarte mult timp, primesc des intrebarea asta: „Dar avem munti, Dunare, cocori, pelicani; de ce nu faceti filme despre lucrurile frumoase din Romania?”. Nici mie nu-mi place realitatea din Romania, dar hai sa schimbam realitatea daca avem o problema cu realitatea. Ce fac eu e sa pun o oglinda in fata acestei realitati. E adevarat – o pun in locul cel mai neplacut cu putinta, pentru ca asa cred ca trebuie sa fac ca cineast. Nu pot sa-mi pierd doi ani din viata facind un subiect caldicel, o poveste irelevanta. Eu trebuie sa indemn la aceasta ardere, la aceasta epurare de umori – pentru ca nici mie nu-mi place sa traiesc intr-un mediu asociat cu toate lucrurile astea, dar daca nu discutam despre lucrurile astea – cum o sa le schimbam? Daca nu acceptam, in primul rind... Noi ce facem? Bagam gunoiul sub pres? Ne prefacem ca nu s-a-ntimplat ca sa nu prinda nimeni de veste. Asta nu e nicio cale de a progresa. Si eu imi doresc la fel de tare ca lucrurile sa se schimbe, dar fiecare film, facut in fiecare tara, atita timp cit e realist, eu cred ca reflecta realitatea din jur. Eu nu vad acele lucruri minunate din care avem de invatat, care se-ntimpla si pe care le neglijam. Iar altfel, filmele noastre sint apreciate ca o arta sincrona cu ce e modern sa faci acum. Pentru asta sintem apreciati si asta promoveaza Romania – ca avem libertatea sa facem asta.