Just la fin du monde

Vizita unui fiu risipitor, un scriitor gay care nu si-a mai vizitat familia de ceva ani, trezeste tensiuni si animozitati vechi. E totodata o ocazie sa-si cunoasca cumnata (Marion Cotillard), o tipa care pare sa vorbeasca franceza destul de greu, desi nu pare imigranta, sa-si cunoasca sora mai mica (Lea Seydoux) pe care a vazut-o ultima data cind aceasta avea trei ani si sa-l redescopere pe fratele mai mare (Vincent Cassel) ale carui derapaje psiho-sociale par destul de grave.

Mai teatral decit filmul lui Polanski, Carnage, noul op al lui Dolan are totusi aerul unui film de sine statator. Prin starurile care tin foarte bine in friu personajele, dar si jocul comun, prin incercarile regizorale de a sugera diverse aspecte ale relatiilor dintre personaje prin cadre strinse si aluzive (precum si prin trecerile onirice dintre secvente, cu accente de flashback care sint cinema pur), prin secventele statice sau non-verbale care poate ca duc cu gindul spre o formula hibrida de film-teatru - toate sint incercari si toate reusite ale lui Dolan.

Just la fin du monde e si o serie de entretiens intre fiul risipitor si cite un membru al familiei sale. Vorbesc unii peste altii cind sint toti la un loc, trintesc, tipa, se cearta, dar se aseaza si devin firesti cind vorbesc in tete-a-tete. Cumva, raportul dintre prezenta sociala si experienta individuala este ingrosat de regizor prin indicatiile actoricesti pe care le da, pentru a sugera si mai bine angoasele si ambivalentele interioare ale personajului principal. Nu stim si nici nu aflam foarte multe despre ele, celalalt si ceilalti sint cei care vorbesc intruna, dar functioneaza ca niste oglinzi extrem de clare in care personajul principal se pierde deseori si isi aduce aminte de copilarie sau se blocheaza incercind sa se exteriorezeze asa cum o face fratele sau.

Maladivul din acest personaj e doar sugerat de regizor, e suspectat de catre personaj si metaforizat poate prea vizibil in ultima secventa, cind o pasare care a intrat din greseala in casa acestei familii, dupa ce zboara haotic dintr-o camera in alta, ajunge sa se zbata, cu ultimele puteri, pe podea. Mai mult un acces de teatralitate decit mijloc cinematografic actual, imaginea poate functiona ca referinta (Birds, Hitchcock) sau ca final al unei piste gresite pe care am mers pina in acel moment. Tot acest sentiment de blocaj poate fi unul strict intelectual, ceva frecvent la scriitori, dar si la regizori - alegerea unei astfel de formule hibride pentru modul in care arata Just la fin du monde nefiind neaparat pur intimplatoare ci o posibila modalitate a lui Dolan de a-si exhiba incremenirea.